Apus de soare face parte, alături de Viforul și Luceafărul, din trilogia dramatică inspirată din istoria Moldovei, care evocă artistic momentele din domnia voievozilor Ștefan cel Mare, Ștefăniță și Petru Rareș.

Apus de soare este o dramă istorică romantică, remarcabilă prin lirismul său și prin personajul excepțional pe care-l impune, realizat prin procedee romantice, de la structura antitetică a eroului la caracterul retoric al vorbirii.

Tema o constituie ultimul an de viață al domnului Moldovei Ștefan cel Mare, figură luminoasă, asemuită cu un soare.

Titlul este metaforic, moartea domnitorului fiind asemuită cu un crepuscul.

 Acțiunea piesei este plasată la începutul secolului al XVI-lea, în Suceava, în ultimul an al domniei lui Ștefan cel Mare (1503 – 1504).

În centrul evenimentelor se află Ștefan cel Mare, bătrân și bolnav, care dorește să asigure viitorul țării prin înscăunarea, înainte de a muri, a fiului său, Bogdan. Delavrancea mută accentul dramei de la conflict exterior, al forțelor opuse, la cel interior, psihologic, al eroului.

Desfășurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de dramaturg prin cele patru acte.

Actul I indică timpul, locul, personajele și atmosfera de toamnă în care este învăluită cetatea din Suceava. Domnitorul Moldovei este hotărât să recupereze un vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia, Pocuția. Această parte are rolul de expozițiune.

Actul II conține intriga pregătit pe parcursul mai multor scene dar care este prezentată clar în scena a IXI-a.

Clucerul Moghilă anunță victoria Leului Moldovei care, însă, se întoarce cu rănile sângerânde. În reconstituirea scenei bătăliei, forța de luptă a lui Ștefan cel mare atinge dimensiuni fabuloase. El pare întruparea stihiilor naturii dezlănțuite, care mătură oastea leșească.

Reîntoarcerea domnitorului în cetatea Sucevei marchează primul conflict al dramei: complotul împotriva voinței domnitorului a celor trei boieri, paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr și stolnicul Drăgan. Aceștia doresc să-l înscăuneze pe Ștefăniță, fapt ce le-ar fi permis lor să conducă țara.

Actul III adâncește conflictul dintre domnitor și boieri care i se opun lui Ștefan pe ascuns, agravând starea de sănătate a acestuia. În acestă parte a acțiunii, Ștefan se ridică la dimensiuni monumentale. Figura lui se întregește treptat, prin acumulare succesivă de trăsături: gingășie față de Doamna Maria și Oana, bunătate față de supușii devotați, asprime față de uneltitori, perspicacitate politică, voință nezdruncinată în îndeplinirea planurilor, pentru a pune în lumină, la finalul actului o personalitate eroică complexă și impresionantă în intensitatea ei.

Galben la față, cu cearcăne la față și șchiopătând, apare în sala tronului unde se află toți boierii, și îl așază pe Bogdan pe tronul Mușatinilor.

Discursul său punctat de tunete și fulgere oferă o lecție de înalt patriotism și relevă sentimentul datoriei împlinite. După impresionantul testament politic „..Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor…”, Ștefan pune pe umerii fiului său, Bogdan, mantia sa, simbol al puterii, și-l așază pe tron, îngenunchind în fața lui și sărutându-i dreapta, în semn de recunoaștere, un  gest de umilință supremă ce primește conotații cristice. Apoi se rostogolește de pe trepte în brațele Doamnei Maria. 

În actul IV, acțiunea scoate în relief două momente dramatice distincte care unesc, în deznodământ cele două conflicte, politic și psihologic, și care evidențiază alte trăsături ale personajului principal: o extraordinară tărie morală care-l ajută să-și domine suferința fizică și intransigența față de el și de dușmani. Deși durerea din picior îl țintuia la pat, atunci când aude uralele care-l voiau domnitor pe Ștefăniță, nepotul lui, Ștefan se ridică, ia sabia și merge în mulțime. Boierul Ulea moare înainte de a-l străpunge cu sabia, copleșit de forța morală a domnitorului.

Momentul în care rana lui Ștefan este arsă cu fierul roșu și acela în care personajul, muribund, trece cu sabia prin paharnicul Ulea  stârnesc sentimentul sublimului, adică acea stare sufletească în care teama, frica, groaza se împletesc cu admirația față de inepuizabilele resurse ale ființei umane.

Elemente romantice. În figura lui Ștefan, Delavrancea a proiectat idealul de libertate și independență națională. Năzuința romantică de a polariza întreaga atenție a unui erou excepțional, aproape mitologic, explică de ce celelalte personaje ale dramei, cu mici excepții, sunt simple elemente de decor.

Pe lângă procedeul caracterizării lui Ștefan prin propriile acțiuni, vorbe și fapte, dramaturgul folosește și caracterizarea prin vorbele celorlalte personaje, tehnica basoreliefului, prin care personajul central este scos în evidență comparativ cu celelalte personaje care constituie fundalul pe care se proiectează profilul impunător al lui Ștefan cel mare.

Atmosfera este și ea romantică, natura dezlănțuită marcând tumultul din sufletul voievodului.

Stilul retoric, îmbinat cu un lirism înflăcărat, pune în evidență talentul oratoric al lui Delavrancea.

Limbajul folosit este cel popular, însă din zona Munteniei (perfectul oltenesc oprii, umplui), fără arhaisme, dar cu unii termeni regionali, cu articulații cronicărești.

În concluzie, prin calitățile artistice menționate, Apus de soare este ceam mai însemnată piesă din trilogia din care face parte, înscriindu-se ca o realizare deosebită în rândul dramelor istorice.

Vezi SURSE