Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria Lipan, personajul principal, întrunește toate calitățile omului simplu pentru care adevărul, dreptatea și respectarea legii și datinilor strămoșești este o datorie. Ea reprezintă prototipul muntencei, a femeii obișnuite cu viața aspră a oamenilor de la munte, care de cele mai multe ori este văduvă, înainte de vreme, aşa cum era şi ea, aluzie la singurătatea pe care o  soție de oier o îndură cu răbdare.

Portretul fizic este realizat direct de către narator, concentrând în câteva linii, frumusețea și forța ei lăuntrică. Deși nu mai era tânără, Vitoria are o frumusețe aparte: ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau departe (…) aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute. Portretul fizic surprinde elemente ce-i configurează trăirile interioare. Imaginea ei stând singură pe prispă și torcând este simbolică pentru destinul ei (mitul Penelopei).

Vitoria este un exponent al speței (G. Călinescu), ce întrunește trăsăturile tuturor oamenilor din zona muntoasă a Moldovei: comuniunea cu natura, menținerea tradițiilor de veacuri, refuzul lumii exterioare percepute ca desacralizată.

Fizionomia ei este în consonanță cu starea sufletească și frământările interioare cauzate de absența nejustificată a soțului. Manifestările ei exterioare indică aceeași stare de spirit ochii cautau zări necunoscute iar fusul se se învârtea harnic dar singur.

Însuși numele ei, Vitoria, este un mijloc de a o caracteriza. El semnifică biruinţa și prefigurează finalul drumului său.

Portretul moral reiese atât prin caracterizarea directă a naratorului cât și prin caracterizarea indirectă, prin comportament, limbaj, mentalitate.

Domnu’ David, ovreiul care-i cumpără marfa, este într-o totală admirație în fața acestei femei despre care afirmă că, în alte condiții, nu ar pregeta s-o ia de nevastă.

Primele semne rău prevestitoare sunt visele, cel dintâi a împuns-o în inimă și a tulburat-o profund. În vis, îl vede pe Nechifor călare cu spatele întors către ea . Un alt vis îl arată trecând peste o apă neagră, tot întors cu spatele. Asistăm la o dedublare clasică a eroinei. Deși pare aceeași în exterior, în interior frământările se adâncesc, adaptându-și comportamentul după starea interioară. În labirintul său interior – motivul labirintului – se decide totul, într-un timp și spațiu numai al ei.

Vitoria aparține unei lumi arhaice în care spiritualitatea veche se împletește cu datinile și credințele populare transpuse în viața de zi cu zi . Este bine ancorată în tradiția pe care o transmite,  cu severitate, copiilor ei. Ea respinge tot ceea ce este nou și îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiție nici eu, nici bunica ta, nici bunica mea  ne-am știut de acestea.

Într-un tipar existențial bine determinat, iar ordinea trebuie restabilită. Vitoria are conștiința acestui fapt, și de aceea pornește în călătorie, refecând drumul lui Nechifor în căutarea adevărului, ca un Hamlet feminin, cum o descria G. Călinescu.

Pregătirile de plecare dezvăluie un spirit pragmatic căruia i se adaugă  atașamentul față de tradițiile străbune și credință. Este foarte chibzuită în toate acțiunile ei: postește și se spovedește, iar la Mănăstirea Bistrița dăruiește icoanei Sfintei Ana năframa ei cu un ban de argint.  O duce pe Minodora la Mănăstirea Văratecului, participă la slujba celor 40 de mucenici, se închină la toate icoanele, bate mătănii, plătește părintelui trei bancnote de câte douăzeci ca într-un ritual străvechi.

Mergând din loc în loc și întrebând din han în han cu inteligență și discreție, ea cântărește îndelung și pune cap la cap tot ceea ce află, dând astfel de urma celor doi ucigași ai soțului ei. Pe măsură ce are certitudinea  morții lui Lipan, procesul ei de interiorizare se adâncește, iar îndepărtarea de real se face simțită.

În drumul pe care-l face cu Gheorghiță, întâlnește o cumetrie, o nuntă .i face chiar ea însăși ceremonialul de înmormântare a lui Nechifor traversând ritualic cele trei mari momente ale existenței omului.

Inteligența nativă și stăpânirea de sine sunt foarte bine conturate pe parcursul drumului atingând punctul maxim în momentul demascării ucigașilor, la parastasul lui Nechifor.

Scena găsirii câinelui surprinde prin profunzimea psihologică. Scriitorul este atent la reacțiile femeii care dezvăluie starea ei interioară. Sadoveanu reușește să sugereze cu finețe și discreție trăirile sufletești intense.

Vitoria regizează cu multă măiestrie scena finală în care cei doi asasini sunt demascați chiar la parastasul lui Nechifor, împlinind, astfel, judecata dreaptă fără de care sufletul ei nu ar fi avut odihnă. Dând dovadă de o fină psihologie, ea îi încolțește pe cei doi și-i constrânge să-și recunoască fapta de față cu toți mesenii.

În comportamentul Vitoriei, autorul cuprinde o întreagă filozofie de viață, marcată de echilibru și măsură în toate. Odată împlinită datoria, lucrurile reintră în normalitate, iar viața începe să curgă din nou după reguli stabilite din vechime.

Bibliografie:
  • Leahu, Emil; Constantin Parfene – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;
  • prof. dr.Bârboi, Constanța; prof. Boatcă, Silvestru; prof. Popescu, Marieta – Dicționar de personaje literare, Editura NOVA 2001, București, 1994.