Nu de puține ori m-am opus tentației de a atrage atenția vorbitorilor de limba română asupra unui aspect fonetic pe cât de banal, pe atât de deranjant: pronunțarea pronumelor personale eu, el, ea, ei, ele și a formelor prezente ale verbului a fiești, este – sau imperfecte – eram, erai, era, eram, erați, erau.

Litera „e” din aceste cuvinte se pronunță [je] (cu alte cuvinte „ie”). Și totuși, în prezent, pronunția acestor cuvinte cu [e] pur, curat câștigă tot mai mult teren.

Mărturisesc că m-am întrebat de unde această tendință. Probabil dintr-un exces de corectitudine sau poate din modul în care această pronunției este transmisă copiilor chiar de către doamnele învățătoare, care, în eforturile lor de a-i învăța pe micii elevi să scrie corect, au recurs la o pronunție defectuoasă. Prin urmare, este posibil ca problema să țină de pedagogie și metodica predării scrierii la clasele I-IV.

Ceea ce este însă de-a dreptul ridicol este explicația conform căreia o pronunție în care litera „e” este palatalizată l-ar cataloga pe vorbitor drept o persoană needucată, un „țăran”. Prin urmare, ne ferim să pronunțăm [je] de teama de a nu se râde de noi. Ei bine, nu. Corect se pronunță [jeu], [jl], [jea], [jei], [jele], [ieʃti], [jeste], [jeram], [jerai], [jera], [jeram], [jerați], [jerau].

Și dacă vreți dovezi vii în acest sens, urmăriți piesa „O scrisoare pierdută”, pusă în scenă de marele regizor Liviu Ciulei, în care o astfel de eroare de pronunție cu [e] simplu de către Farfuridi (min 37:35), face deliciu spectatorilor.