Denumit și poetul durerii țărănești, opera lui Octavian Goga se constituie într-o monografie lirică a satului ardelenesc de la final și început de secol, oglindind destinul tragic al poporului român din ținuturile Transilvaniei.

Poezia Doina a fost publicată în volumul de poezii din umbra zidurilor apărut în 1913.

TITLUL este exprimat printr un substantiv articulat „doina” care simbolizează omagiul lui Octavian Goga pentru creația populară românească.

STRUCTURĂ ȘI CONȚINUT IDEATIC Structura poeziei Doina este alcătuită din 7 catrene dispuse în două secvențe lirice conform ideilor poetice exprimate.

Prima secvență lirică este alcătuită din primele cinci strofe în care poetul își exprimă admirația prețuirea și implicarea sentimentală cu cea mai frumoasă creație populară românească – doina. Sentimentele caracteristice doinei sunt jalea și dorul pe care românul și le-a mărturisit dintotdeauna prin această creație cântată în mijlocul naturii prietenoase și ocrotitoare. Poezia reliefează de la început jalea ca sentiment definitoriu pe care omul încearcă să o aline cântând din fluier.

Prima strofă se deschide cu o imagine auditivă, cea a dinei care plânge sus pe culme. Sunetul se pierde în codru, ascultătorul regretând stingerea lui. Fluierul presupune prezența unui ciobănaș la care eul poetic va face referire în a cincea strofă. Este interesant cum această imagine auditivă creează sugestia unui tablou vizual. Eul poetic plasat în acest cadru ascultă cântarea împreună cu brazii care oftează.

În strofa a doua doina este personificată prin adresarea directă a poetului „Cântare, meșteră cântare” mărturisind gândurile și trăirile pe care cântatul ei le provoacă: „Mi-ai picurat un strop în suflet din taina vremii de demult”.

Frumusețe a doinei este sugestiv numită de poet prin epitetul antepus „meșteră cântare” accentuând ideea că doina mângâie sufletul omenesc și îl emoționează.

Românul și-a alinat întotdeauna suferințele în cântecul popular și a transmis istoria zbuciumată a neamului românesc sugerat în poezie de metaforele „taina vremii de demult” și „plânsul veacurilor duse”.

Relația strânsă a omului cu natura este ilustrată de contopirea eului liric cu brazii ca simbol al naturii și cu doina la fel de specifică pentru sufletul omului prin interogația retorică

Eu stau cu inima la sfat:

În care brad de care creangă

Plânsoarea ta s-a aninat?

Ultima strofă a acestei secvențe este alcătuită dintr-o interogație retorică plină de speranță și îndoieli legată de dăinuirea cântecului popular.  Aici doina este din nou personificată, simbolizând apropierea acesteia de sufletul poporului romanesc. Tu, soră pururea cu noi.

Doina reprezintă poporul român pe care îl cunoaște cel mai bine, știindu-i trecutul și prezentul. Prin personificare, poetul lasă să se înțeleagă de la sine că nu se mai aude cântatul pentru că aceasta s-a adus să doarmă. Însă începe să îi fie teamă că într o zi doina nu va mai ieși din codru. El se gândește că, odată cu moartea ciobanului, și a turmei sale nu va mai avea cine să o cânte.

A doua secvență lirică imaginează convingerea poetului că doina este mai puternic înrădăcinată în spiritualitatea românească și va fi o alinare sufletească și în viitor. Atitudinea poetului este optimistă, deși întrebările retorice referitoare la soarta doinei sugerează îndoiala.

Poetul se gândește că în viitor cineva „Te va culege dintr-o floare/ De după o aripă de nor iar faptul că doina poate fi găsită oriunde demonstrează că aceasta va dăinui peste tot și va crea legătură între cer și pământ. În ultimele versuri, eul poetic este încredințat că există o ciclicitate în univers că menirea doinei este de a se face auzită de toată lumea, deoarece ea știe să exprime cel mai bine durerea oamenilor.

La nivel morfo-sintactic timpurile verbale structurează textul și creează o relație aparte între cititor și imaginile poetice. În primele trei strofe verbele sunt la indicativ prezent susținute și de adverbul acum, în următoarele două strofe la perfectul compus exprimând o stare deja instalată, iar în ultimele trei strofe la viitorul, arătând soarta doinei după ce poetul nu va mai fi.

La nivel stilistic personificarea este figura de stil care însuflețește doina, Ea plânge, se stinge, adoarme. De asemenea, se regăsesc metaforele care sugerează sentimentul definitoriu al acestei specii literare jale: doina plânge, plânsul veacurilor, să plângă cu durerea ta. Dintre epitetele care însoțesc imaginile auditive putem enumera unde limpezi oftări blânde.

ELEMENTE DE PROZODIE Măsura versurilor este de 8-9 silabe cu ritmul amfibrah, iar rima încrucișată alternând cu o rima imperfectă.

Poezia Doina este o doină cultă cu puternice elemente de pastel evidențiate prin modalitățile specifice acestei specii imagini auditive și imagini vizuale.

Vezi SURSE