Poezia Flori de mucigai deschide volumul de poezii cu același titlu, publicat în 1931. Titlul amintește de Florile de mucigai ale lui Baudelaire, ideea care predomină este aceea că frumosul poate naște și din urât. Cu volumul Flori de mucigai, înțelegem mai bine sensul versurilor din Testament „Din bube mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”

O dată cu Florile de mucigai, poetica argheziană își „anexează” noi teritorii, mediul urban periferic, sordid și mizer. Arghezi lărgește considerabil sfera mijloacelor de expresie lexicală incluzând în poezia sa elemente care nu mai figuraseră până atunci în limbajul poetic românesc.

TEMA Flori de mucigai este o artă poetică, în care autorul își exprimă direct neliniștile legate de actul creației. În mediul ostil al închisorii – Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile neajutorate – poetul își pierde calitățile de creator.

TITLUL sugerează ideea că din urât se poate crea ceva frumos.

STRUCTURĂ Poezia, alcătuită din 20 de versuri distribuite în două versuri inegale, este structurată pe două planuri poetice:

  1. condiția dramatică a poetului, alungat în infern ( prin analogie cu cei trei evangheliști Marcul, Luca și Ioan)
  2. creația în aceste condiții este degradată, lipsită de latura divină – „Când mi -sa tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Dar nu a mai crescut” – înfăptuită în cele din urmă cu „unghiile de la mâna stângă”

CONȚINUT IDEATIC Poezia este construită ca un monolog liric. În incipit, aflăm că actul creației are loc în condiții ostile, creatorului lipsindu-i uneltele necesare scrierii. Înzestrat cu „o unghie îngerească” pentru a-și realiza opera, poetul o pierde prin coborârea sa în iad.

În spațiul neprielnic al închisorii poetul își scrie stihurile scrijelind cu unghia pe perete. În infernul închisorii, actul creației nu mai are nimic divin, poetul devenind un damnat. Un damnat care acceptă cealaltă față a lumii, cea luciferică, atunci când se decide să zămislească cu mâna stângă.

Creația ca un act luciferic este caracterizată printr-un șir de epitete – „Stihuri fără de an/ Stihuri de groapă/ De sete de apă/ Și de foame de scrum” – ne duc cu gândul spre moarte, spre infern, unde apa purificatoare lipsește.

Poezia argheziană este străbătută de sentimentul dramatic al omului prins între două lumi sau două fațete ale aceleiași lumi. Antonimia adâncește această dramă a trăirii suspendate între ideal și teluric. Arghezi descoperă urâtul în preajma frumosului pe care le asociază în încercarea de a reda dualismul gândirii sale poetice.

Vezi SURSE