George Bacovia este cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc.

Poezia Lacustră a apărut pentru prima oară în revista Viața nouă, în 1903, iar ulterior a fost introdusă în volumul Plumb.

Poezia se include în tematica socială; reprezintă sentimentul singurătăţii absolute într-o lume aflată într-un iremediabil declin.

MOTIVELE  sunt tipic simboliste și bacoviene: noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul şi al nevroza.

Sentimentul este de dezagregare sub imperiul apei, al lumii şi al individului atât de aproape de moarte.

Apar  capătă simbolul şi două elemente esenţiale – apa  şi focul – care la Bacovia capătă o altă semnificaţie – dizolvarea perpetuă.

TITLUL denumește locuința pe care omul primitiv o construia pe apă pentru a se feri de animalele sălbatice. Ea semnifică ideea de întoarcere la origini, dar și un spațiu închis, nesigur, supus pericolelor.

STRUCTURĂ Poezia are o structură armonioasă, dictată de o muzică interioară gravă. Prima strofă se repetă la sfârșit, diferă doar versul al doilea.

Se poate observa o suprapunere a celor două planuri: cel exterior, al lumii și naturii, și cel interior. Relația dintre ele se realizează la nivelul subconștientului, prin percepții.

Poetul tresare dintr-un somn similar morții, un somn adânc și iritant, totodată, pentru că el este o proiecție a morții. El descoperă o realitate care-l desființează ca om, strivind orice inițiativă de a lua contact cu viața.

Prima și ultima strofă sugerează dimensiunea infinitului, printr-o senzație auditivă. Poetul aude ploaia şi materia plângând. Versul al doilea din ultima strofă Tot tresărind, tot aşteptând este o prelungire a versului al doilea din prima strofă Aud materia plângând. Plânsul cosmic al naturii, din această personificare cu valoare de simbol se restrânge de la expresie la impresie semnificând adâncirea singurătății. Versurile:

Sunt singur şi mă duce  un gând

Spre locuinţele lacustre

semnifică întoarcerea în timpuri imemoriale pentru a sublinia sentimentul singurătăţii.

Starea de nevroză, de iritare din prima strofă  generată de plânsul materiei, se corelează cu spaima cu frica din cea de-a doua strofă. Podul rămas la mal, păstrând astfel legătura cu pământul înseamnă pericolul venirii fiarelor.

În strofele a doua şi a treia, locul imaginilor vizuale este luat de senzaţii tactile şi organice: ude, grei şi gol

 Atributul ude capătă noi sensuri în asociere cu substantivul scânduri ducându-ne cu gândul la solitudine, neant, plâns

Și parcă dorm pe scânduri ude

În spate mă izbește-un val –

În fața amenințării morții – …n-am tras podul de la mal –  poetul nu se apără. Ideea morții este reluată în strofa a treia,  Un gol istoric se întinde, în care gol redă cu o mai mare forță ideea de neant, întărită de versul următor Pe aceleași vremuri mă găsesc. Poetul se identifică cu începuturile, se reîntoarce la origini. Imaginea piloților grei aduce cu ea ideea de apăsare.

Atmosfera pluvială este amplificată cantitativ de adjectivul pronominal nehotărât atâta ploaie dar și de un lexic aparținând câmpului semantic al apei: ploaie, ud, val, lacustre, plouând.

Gerunziile și repetițiile creează un sentiment de monotonie exasperantă. Ideea de eroziune, de decadență este realizată prin imaginea valului care izbește continuu.

În realitate, plânsul, spaima profundă este al poetului, extinsă la dimensiuni cosmice aud materia plângând. Poetul aude plânsul naturii ca un simbol al însingurării, al izolării, trăind acut procesele de dezagregare.

Vezi SURSE