Limbajul post-modernist, caracteristic anilor ’80 și după, își reclamă originalitatea, deși continuă filoanele pre-existente.

Limbajul este continuator al vechii poezii de avangardă. Descinde din modernismul târziu, din poezia metalingvistică practicată de Nichita Stănescu.

Este o poezie semiotică care se ocupă de criza limbajului metaforic. Este, într-un fel, manieristă. Poeții au un discurs destul de compact în care nu domină metafora logică.

Poezia se ocupă de poetizarea semnului și a textului.  Poezia mizează pe

  1. transparența semnului (nu se mai vrea o poezie hermetică, ci mai accesibilă),
  2. democratizarea semnelor (se joacă cu clișee, elemente de kitsch, banal, vulgar, derizoriu),
  3. impuritatea stilistică (estetică a imperfecțiunii, formele se amestecă, textele se amestecă dând naștere unor jocuri intertextuale).

Dislocarea este procedeul specific moderniștilor. Coordonarea este anormală substantive care se coordonează cu adjective. adjective coordonate cu adverbe ș.a.m.d. Poezia se focalizează pe imagine și surpriză.

Elementul predicativ suplimentar folosește cuvinte cu dublă subordonare – se condensează și creează ambiguitate.

Arghezi, de exemplu, este un poet care se reinventează mereu. Nichita Stănescu vorbește mult, umple vidul cosmic  având conștiința că actul de verbalizare este inconsistent, cuvintele sunt triste.

Moderniștii extind valențele combinatorii între cuvinte. La Nichita Stănescu apare decompozarea* cuvântului până la scurgerea acestuia în vidul semantic. Pentru Stănescu, mecanica discursului este modul de a permuta cuvintele din discurs astfel încât acestea ajung în vidul semantic  – formulări absurde halucinantă apocalipsă de îngheț. Alteori, esența lucrurilor dispare, se efasează** odată cu actul verbal.

 *decompozare = distorsionare
**a efaza = a șterge

Vezi SURSE