Integrată în volumul  Cuvinte potrivite, poezia trădează un spirit neliniștit, tulburat de marile întrebări ale omului asupra universului.

STRUCTURĂ Poezia este construită sub forma unui monolog dramatic organizat în funcție de două stări de spirit opuse, care se măsoară una prin cealaltă.

Există, pe de-o parte acceptarea plină de umilință  a condiției omului pe pământ, incapabil să dea răspuns la multele întrebări, singur în univers și golit de sensuri și, pe de altă parte, refuzul orgolios  al supunerii , gestul cutezător îndreptat spre dezlegarea tainelor.

SEMNIFICAȚII Poetul ne apare sfâșiat între umilință și orgoliu, între ruga sfioasă către necunoscut și orgoliul de a pătrunde necunoscutul. Cele două atitudini sunt reunite într-o singură mișcare lirică a sufletului, alunecând repede de la o extremă la alta.

Primele trei strofe redau exact succesiunea pendulării sufletești. Prima strofă se deschide cu o propoziție ca o sentință sub dominația apăsătoare a conjuncției conclusive deci, așezată la final pentru a conferi o mare forță versului prin efectul său stilistic, sugerând parcă decizia poetului după un lung și epuizant raționament.

Proiectată în viitor – cârpi-voi, ști-voi, vor strecura –  imaginea umilinței devine insuportabilă iar opțiunea cea dintâi care părea definitivă se schimbă. Un spin al îndoielii se strecoară în sufletul poetului care

Înveștmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt (…)

Și tatuat cu fulger să nu înving? să nu lupt?

Omul, înzestrat cu puterea de a gândi nu se poate lăsa învins de neputinţă, acceptând soarta celui înfrânt.

Starea de spirit răvășită de întrebări face loc unei noi rupturi, deoarece poetul acceptă pentru a doua oară resemnarea:

Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi, Hlamida*

Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi

Această ipostază îl umple de scârbă; ar fi treapta cea mai de jos a condiției umane. Poetul se răzvrătește sub forma unei interogații grave ce revelă contradicția de esență a omului.

Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,

Să rabd și eu în mine, povară, două vieți?

Comparația, prima din cele câteva ale poeziei, surprinde prin forța sa revelatoare. Omida și fluturele sunt simboluri ale chemării telurice, dar și ale zborului, ale aspirației către absolut. Dacă aceste două stări există în același om, problema cunoașterii devine o chestiune de opțiune și poate da naștere unei drame interioare: fie să fii orb și să te târăști trăind în lumina palidă a unei stele, fie să lupți și, poate, să te prăbușești, dar să trăiești în lumină.

Strofa a patra aduce în dezvoltarea conflictului sufletesc perspectiva abisului. Metaforele celui de-al treilea vers, care indică o metamorfoză a elementelor,  creează o viziune panteistă** tulburătoare: ideea că moartea înseamnă preschimbare prin forța tainică a soarelui, că este trecerea dintr-un regn în altul, din om în pâine.

Perspectiva morții dă o altă dimensiunii crizei existențiale prin care trece poetul. Dilema pare a grăbi rezolvarea printr-o hotărâre, iar apariția morții în această meditație grăbește alegerea.

Problema pe care și-o pune poetul este dacă prin artă omul poate cunoaște universul și poate învinge timpul. Alegând calea creației, a zborului, își asumă un destin care și-ar găsi împlinirea firească: schimbat prin moarte-n pâine și împărțit prin șoaptă fraților din urmă, omul-creator și-ar prelungi existența în ființa celor care se împărtășesc din creația sa.

Însă poetul oscilează pentru a treia oară, iar sentimentul timpului care trece și rănește este resimțit ca o deznădejde, deoarece ideile sale – crinii – și principiile pe care se sprijină – cârja – ar putea să nu fie cunoscute niciodată.

Comparația Și inima urmează s-atârne ca un lacăt// Cu cheile pierdute la porțile luminii avansează ideea unui drum închis, inaccesibil, spre misterele universului, marcând totodată neputința ieșirii din labirint.

Din această neputință zvâcnește exclamația finală, ca o răzvrătire:

De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud

În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece?

Poetul pare a se plânge de darul lui esențial, acela de a cunoaște. Ar dori să scape de chinul cunoașterii. Exclamația adună în ea toată suferința și neliniștea căutărilor. 

În finalul poeziei, starea interioară a poetului se detensionează brusc și se simte o eliberare de sub jugul incertitudinilor. Poetul nu mai caută prin întrebări adevărul, ci prin trăiri intense. Sufletul său devine flaut, simbol al creației care izbăvește.

Sub aspect al expresiei poetice, poezia lui Arghezi se caracterizează printr-o capacitate excepțională de asociere  verbală. La Arghezi, simbolul are o natură emoțională și generează starea de sugestie identificată cu esența poeziei.

Poezia Nehotărâre surprinde prin ineditul combinațiilor de termeni. Aproape fiecare vers este construit prin asociații neobișnuite. Verbul a ucide din primul vers este urmat de două substantive abstracte depărtate ca sens de acțiunea posibilă a verbului.

Strofa a patra are o forță expresivă deosebită prin lexicul său și sintaxa ușor arhaică care sugerează un timbru liturgic. Versul care indică metamorfoza  elementelor – ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte în pâine – capătă efect stilistic prin ambiguitatea verbului a frânge, care, în asociere cu substantivul pâine semnifică gestul ritualic al ruperii a pâinii, dar și moartea.

Arghezi nu-și ermetizează discursul poetic, ci doar condensează într-o imagine plastică o serie de sensuri.

ELEMENTE DE PROZODIE Și în domeniul versificației, Arghezi este un inovator. El sparge toate tiparele sintactice, separând atributul de determinantul său, complementul plasându-l la o distanță mare de verb, folosind repetiția ca figură retorică.

Un alt procedeu de versificație este enumerarea prin și care individualizează fiecare termen

Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece

Rima la Arghezi este din cea mai insolită, poetul reușind să creeze rimă între conjuncție și adjectiv – deci – reci – adjectiv posesiv și substantiv – mele – stele, adjectiv și verb – preacurată – împartă, între verb și substantiv n-aud și flaut, accentul fiind pus pe á n-áud, pentru a crea rima și măsura rima fiind între perechile minimale fonetice d-t

CONCLUZIE Poezia Nehotărâre este o meditație asupra condiției omului în univers și aspirația acestuia spre cunoaștere care se materializează sub forma unei crize de conștiință trăite cu mare intensitate de un suflet neliniștit.

*hlamidă = mantie împărătească sau arhierească
** viziune panteistă – teorie filozofică care identifică divinitatea cu întreaga natură

Vezi SURSE