Apărut în 1922, Pădurea spânzuraților este primul roman de introspecție din literatura română, „un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare, în afară de orice considerații politice”, cum afirma George Călinescu, și „al conștiinței morale”, în opinia lui Nicolae Manolescu.

Geneza Pădurea Spânzuraților are la bază o întâmplare adevărată din viața autorului, execuția prin spânzurare a fratelui său, Emil Rebreanu, acuzat că încercase să dezerteze din armata austro-ungară, element biografic ce capătă semnificații mult mai largi, dincolo de cazul particular care declanșează filonul epic.

Romanul analizează resorturile psihologice și sociale ale dramei trăite de personajul principal Apostol Bologa, ofițer român din Transilvania, obligat să lupte în primul război mondial împotriva altor români, din Regat.

Tema  o constituie tragedia românilor din Transilvania obligați să lupte în primul război mondial împotriva fraților lor.

Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea pădurii spânzuraților apare spre sfârșitul romanului, atunci când eroul se hotărăște să dezerteze. Chemat la comandament, el trece cu mașina printr-o pădure unde se aflau trupurile a șapte spânzurați. În mintea sa, numărul acestora se multiplică, pădurea căpătând dimensiuni hiperbolice, fără de sfârșit, iar ochii lor îl privesc cerându-i socoteală.

Structura Anunțat de nuvela Catastrofa, romanul este alcătuit din patru „cărți ”, inegale ca dimensiune, care urmărește evoluția personajului principal pe fondul războiului modelator de conștiințe.

Romanul este circular (după modelul corpului sferoid), debutează și se sfârșește prin descrierea unei execuții – simetria incipitului cu finalul, o trăsătură a prozei realiste.  Conflictul romanului  se construiește pe incapacitatea eroului de a alege între datorie și sentiment, iar natura psihologică a acestuia se dezvăluie pe parcursul întregului roman.

Subiectul. În prima conflagrație mondială, Bologa îmbracă haina militară dintr-o ambiție pentru a-i demonstra frivolei sale logodnice, Marta, că este capabil de o faptă îndrăzneață și curaj. Având conștiința datoriei, Bologa câștigă o serie de decorații pe frontul din Galiția și Italia.

Condamnarea cehului Svoboda pentru că încercase să dezerteze i se pare un act de justiție. Numit în completul de judecată, Apostol Bologa supraveghează el însuși execuția acestuia, cu mult zel, fără a avea mustrări de conștiință. Însă când Svoboda îl privește de sub ștreang, Bologa este impresionat profund de privirea sa mândră, acesta fiind primul element-cheie al conflictului interior ce se declanșează și se dezvoltă pe întreg romanul.

Știrea că regimentul său va fi dislocat pentru a întări frontul cu Transilvania, împotriva românilor, îl zdruncină.

În pofida încercărilor, nu primește încuviințarea de a rămâne pe loc. Descumpănit, Bologa încearcă să dezerteze pe frontul rusesc, însă este rănit.

Dilema morală reapare atunci când trebuie să judece niște țărani români din zona frontului care erau acuzați, pe nedrept, de fraternizare cu inamicul. Nu poate semna sentința împotriva lor, de fapt împotriva conștiinței sale de român, și dezertează, fără a-și lua vreo măsură de prevedere. Neputința sa de a se hotărî între două porniri contradictorii îl împinge la dezertarea care echivalează cu o sinucidere. Însă moartea apare ca o izbăvire care-l absolvă pe erou de orice mustrare de conștiință.

Simbolistica romanului este bogată, unele dintre aceste simboluri căpătând valoare de laitmotiv: execuția, privirea, lumina, timpul, vântul, ceața.

Deși tragică în esență, execuția sa, într-un spațiu mioritic, este singura salvare, singura care pate aduce un echilibru interior personajului.

Comparațiile abstracte, puține la număr, au o mare forță de a sugera stilistic ceea ce nu se rostește, fiind în consonanță deplină cu starea sufletească de intensă tensiune. De exemplu, Bologa avea să mărturisească că Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat! zise Apostol, parcă i s-ar fi aprins o lumină mare în suflet. Sublocotenentul Svoboda stătea cu privirea biruitoare cu fața albă și luminată de parcă ar fi vrut să vestească oamenilor o izbândă mare.

Limba și procedeele de stil Pentru Rebreanu, în artă nu interesează frumosul, ci adevărul. Prin urmare, realitatea, lumea, personajele își găsesc expresie ca existență umană, ce sugerează pulsația vieții. Adevărurile se cer rostite limpede, fără fraze șlefuite frumos.

Limba și procedeele de stil nu au menirea de a înfrumuseța fraza lui Rebreanu, ci de a pune în lumină o trăsătură de caracter, o situație psihologică. Personajele sale manifestă frecvent un proces de inhibare a gândurilor, a vorbirii suspendate care potențează clipele de încordare lăuntrică, definind o stare confuză, care nu poate fi exprimată clar, printr-un cuvânt.

Intensitatea și profunzimea stărilor sufletești își găsesc expresia stilistică în folosirea frecventă a repetiției, ca un refren chinuitor, conducând spre zona intimă și ascunsă a conștiinței personajului.

Romanul analizează un caz de conștiință declanșat în anumite împrejurări ale războiului. Absurditatea luptei în care sunt târâți  oamenii, monstruozitatea crimei ce încalcă brutal demnitatea și omenescul sunt caracteristice războiului imperialist. Acestea reies din amănuntele care sugerează atmosfera războiului, raportate la starea sufletească a personajelor, la reacția lor instinctivă.

Imaginea sinistră a războiului se constituie fără ca autorul să descrie scene de luptă. Liviu Rebreanu reține doar elementele prevestitoare parcă de spaimă, de deznădejde: toamnă târzie, cu cer rece, mohorât, câmpie neagră, sârmă ghimpată, soldați înotând în noroi, tranșee, șuieratul obuzelor, oameni abrutizați, obișnuiți cu ideea morții, sunt amănunte care creează imagini de groază.

Analiza psihologică, obiectivă, pătrunde în cele mai adânci zone ale ființei umane și înfățișează aspectul tragic și absurd al războiului.

Tehnica narativă Autorul folosește introspecția, retrospecția. portretul direct, dialogul și monologul interior, analiza ajungând până în zonele cele mai adânci ale conștiinței și subconștientului. Perspectiva auctorială este înlocuită de perspectiva personajelor, existând, astfel, mai multe puncte de vedere.

În finalul romanului, dominanta psihologică a romanului se schimbă, Bologa având revelația divinului și a contopirii sale cu Dumnezeu prin martiriul său.

În concluzie, Pădurea spânzuraților este o capodoperă a speciei, prin complexitatea sa. Este romanul unui destin tragic, subiectiv, axat pe analiza detaliată a conștiinței unui erou ce își găsește în sacrificiul suprem – moartea – resortul de a-și rezolva drama interioară: conflictul dintre datorie și iubirea de neam.

 Repere critice

  • Eugen Lovinescu: Cel mai bun roman psihologic român.
  • G Călinescu: Limbajul lui Bologa este de un misticism profetic […] ceea ce dă cazului său o mai cețoasă obscuritate cazuistică.
  • N Manolescu: Un roman al conștiinței…al revelațiilor succesive și al momentelor excepționale, roman al conștiinței morale.
BIBLIOGRAFIE
  • Leahu, Emil; Constantin Parfene – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;
  • Munteanu, Ștefan – Limba română artistică, editura Științifică și enciclopedică, 1981;
  • *** – Istoria literaturii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973;
  • Călinescu, George – Istoria literaturii Române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982;