Ca și în alte poeme, în psalmi, Arghezi abordează destinul tragic al omului care aspiră spre absolutul imposibil de atins.

Psalmii apar ca o poezie declarativă în care domină discursul retoric.

Poezia este străbătută de două atitudini antonimice – credință și negare – care se dovedesc sterile în zbaterile sale pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu. Cele două atitudini proiectate pe vertical îl coboară pe poet în interiorul său, în sine, și îl înalță spre absolut ambele mișcări, de coborâre și urcare fiind în zadar.

Întreaga zbatere a poetului va pendula antitetic între fervoare și răceală glaciară.

 STRUCTURĂ ȘI CONȚINUT IDEATIC

Psalmul este alcătuit din patru catrene cu rimă îmbrățișată (primul vers rimează cu al patrulea, iar al doilea cu al treilea) și măsura de 10-11 silabe.

În prima strofă, poetul apare ca în vânător de har, de transcendent, aflându-se mereu într-o stare de frământare, de zbatere profundă, sugerată de folosirea conjunctivului la început de vers. În acest cadru de “zgomot” și “tăcere” se duce lupta omului pentru aflarea absolutului, a lui Dumnezeu.

Surprinde alegerea verbului drămuiesc pentru dubla sa valență lexicală de căutare “în contradicție” și ” în lumină”.

Poetul pândește absolutul „în timp”, eternitatea într-un timp finit, cel dat omului pentru căutarea lui Dumnezeu, iar comparația „ca un vânat” subliniază universul uman al căutării. Vânatul este șoimul, simbolul transcendenței la Arghezi, iar interogația este adecvată trăirii dilematice.

Să văd: ești șoimul meu cel căutat?

Poetul oscilează între revolta sau laudă, atitudine subliniată de sensul antitetic al verbelor sa te ucid sau să-ngenunchi.

Ideea din versul 4 „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” este reluată și comunicată prin substantivele a căror antiteză este marcată disjunctiv.

Pentru credință sau pentru tăgadă.

Setea de absolut, de cunoaștere nemijlocită, se sugerează prin adverbul epitet dârz.

Aceeași sete de cunoaștere este redată prin metafora visul meu însoțită de epitetul cel frumos și susținută de verbele nu îndrăznesc și să te dobor.

Psalmistul ezită între credință și tăgadă, între ființă și neființă, căutările lui lovindu-se mereu de lumea materială, fie din înaltul cerului – stelele, fie din adâncul oceanului – peștii, fie telurică – taurul. Poetul simte înfiorarea ezitantă a mirajului la limita dintre lumea materială și cea imaterială.

Ultima strofă este reprezentativă pentru viziunea poetului asupra legăturii dintre om și Dumnezeu. 

Rămân cu tine să mă mai măsor

Fără să vreau să ies biruitor.

Psalmul se încheie într-un ton provocator, revenind la atitudinea sa inițială de căutare a concretului să te pipăi.

Fără cunoașterea perceptivă, omul rămâne în tenebre. Singurul lucru pe care-l cere cu voluptate este nu harul spiritual, ci comunicarea cu absolutul.

  1. Vezi SURSE