Baladele reprezintă o creație populară în versuri care evocă întâmplări din trecut. Autorul este necunoscut, la realizarea ei contribuind mai multe persoane. De obicei se transmite prin viu grai de la o generație la alta de cele mai multe ori însoțite de cântece.

Balada „Toma Alimoș” este o baladă haiducească, culeasă și publicată de G. Dem Teodorescu în volumul „Poezii populare  române”.

Întâmplările narate de creatorii anonimi sunt structurată pe baza celor cinci momente ale subiectului operei epice a căror tensiune crește până în timp a morții lui Toma pentru a descrește în final.

La acțiune iau parte două personaje Toma Alimoș și Manea.

Prima parte, expozițiunea, fixează cadrul în care se va petrece acțiunea – la poalele unui munte pe câmpia înconjurată de brazi unde Toma Alimoș își îngăduie o clipă de răgaz. Cuvintele care însoțesc ritualul închinării vinului alcătuiesc un monolog liric din care străbate ideea contopirii dintre haiduc și elementele naturii ca o împărtășanie sfântă, dincolo de pragul timpului.

Răspunsul pădurii personificate devine zguduitor prin sugestiile sale care prefigurează finalul tragic al eroului: codrul se cutremură, ulmii și brazii se clatină cu jale, iar fagii și paltinii răcoresc fruntea lui Toma. Versurile în care codrul îi sărută mâna haiducului creează sugestia despărțirii de un mort.

Partea a doua este marcată de apariția boierului Manea, care coincide și cu intriga. Portretul celui care stăpânea moșiile este realizat prin antiteză cu cel al lui Toma

Manea slutul

și urâtul

Manea Grosul

și arțăgosul.

Al treilea moment centrat pe atacul asupra lui Toma cuprinde desfășurarea acțiunii și punctul culminant.

Plin de mânie și venind ca vântul Manea îi impută haiducului o vină imaginară și disproporționată

apele mi-ai tulburat

livezi verzi

mi-ai încurcat

păduri mari

mi-ai dărâmat

Plata pentru toate acestea este murgul lui Toma. Prietenos fiind și voind să păstreze legile ospeției, haiducul îi oferă lui Manea plosca de vin îndemnând să bea și să își potolească mânia. Însă acest moment este folosit de Manea cu vicleșug. El se preface că dă curs invitației lui Toma și îl înjunghie și fuge.

Momentul justițiar îl transformă pe eroul baladei într-un erou fabulos Acesta, legându-și rana cu brâul, se pregătește să înfăptuiască dreptatea. Ca în basme, „murgul” care îl însoțise încă din tinerețe pe stăpânul său, este chemat în ajutor. Și tot în mod fabulos, calul se dovedește a fi un animal dotat cu puterea de a vorbi și a zbura. Astfel, zburând ca vântul, el îl ajunge într-o clipă pe Manea.

Transformat în personaj justițiar, Toma ia capul lui Manea, sugerând triumful binelui asupra răului. Momentul final al baladei se deosebește de basm. Nunta dintre Făt Frumos și Ileana Cosânzeana este înlocuită de ritualul înmormântării. Moartea lui Toma – deznodământul baladei – este un moment înălțător. Episodul în care natura trăiește în suferință moartea haiducului se repetă, iar versul adăugat și cu freamăt îl plângea transformă glasul codrului într-un plâns cosmic.

Oralitatea stilului, caracteristică a poeziei populare, este realizată prin interjecții (de-aleleli, ia), vocativelor (Maneo), apelative (frate, fârtrate), diminutive (murguțule) , regionalisme (burdușel), arhaisme (potera).  Valoarea artistică a baladei este amplificată prin epitete (câmpie verde-ntinsă), hiperbolă (forțele supranaturale pe care le capătă haiducul în momentul morții, calul are puterea de a zbura și vorbi), personificare (codrul care plânge), repetiție (și fugea, nene fugea), interogații și exclamații retorice (și departe ce-mi zărea?).

Versificația este specifică creației populare, în care măsura versului este de 7-8 silabe, cu rimă împerecheată alternată cu monorimă și ritm trohaic.

Prin urmare, poezia „Toma Alimoș” este o baladă, deoarece are toate trăsăturile specifice acestei specii.

Vezi SURSE