Oralitatea primară vs oralitatea secundară

Oralitatea primară este oralitatea societăților care nu cunosc scrisul, iar întreaga cultură se transmite prin memorie.

Mary H Ferguson distingea ca elemente semnificative ale oralității

  • compunerea orală
  • transmiterea pe cale orală
  • performanța (spunerea) orală

Definitorie este compunerea în performanță (crearea spontană în momentul spunerii – aedul*)

Oralitatea secundară coexistă cu o cultură scrisă. Aceasta face ca oralitatea să cunoască forme speciale de interferență cu cultura scrisă și să se influențeze reciproc.

În societățile moderne, practicile culturale orale supraviețuiesc – folclorul copiilor, gluma, bancul, poezie pe muzică (presupune improvizare).

Oralitatea secundară este întrebuințată tot mai mult pentru textul scris care absoarbe și mimează situația de oralitate prin câteva procedee. Este o formă de stilizare a oralității pure. Textul literar va fi un text hibrid, fiindcă coexistă cu structuri elaborate.

Nu se rezumă doar la textul literar, ci și la alte tipuri de discurs. Limbajul jurnalistic, de exemplu, este puternic marcat de oralitate.

Procedee de recuperare a oralității în scris

  1. folosirea stilului direct – vorbirea personajelor mimează situațiile din comunicare curentă.
  2. stilul direct nelegat – elipsa verbelor de legătură și crearea unei treceri abrupte de la povestitor la conversație
  3. stilul indirect liber – formă aparte între narator și personaj (personajul este asimilat) (I Slavici, IL Caragiale, M Preda)
  4. dialogul naratorului cu cititorul. Poate fi întâlnit în literatură sau stilul jurnalistic. Acest procedeu poate fi o convenție literară. (Caragiale – naratorul este complice cu cititorul prin mici inserții care se adresează cititorului)
  5. dramatizarea monologului interior, la persoana a II-a sg. (dialog cu sinele, dar și cu cititorul)
  6. repudierea stilului calofil din estetica realismului (o sintaxă simplificată, cu eliminarea figurilor de stil)

*aed = cântăreț