Poezia Către Galateea a apărut în volumul Dreptul la timp, publicat în 1965.

GENEZA. Poezia are ca susrsă de inspirație mitul lui Pygmalion, sculptorul din Cipru care, îndrăgostit de una dintre statuile sale de fildeș, o roagă pe Afrodita, zeița frumuseții, să o însuflețească. Înduioșată de rugămințile sale fierbinți, aceasta îi dă viață. Din căsătoria lor se naște un fiu, Pathos (în greacă, suferință). Astfel, sensul poeziei devine clar – patosul artistului însuflețește opera.

În poem, Nichita Stănescu răstoarnă relația artist-operă. Artistul este cel care își atribuie rolul de nenăscut și se minunează de miracolul nașterii invocă opera să-l creeze ca ființă vie, împreună cu tot universul.Poemul se constituie ca o rugăciune adresată ființei suverane, Galateea, care devine un simbol al ființei iubite și al misterului.

Fără a-i refuza acestui nou Pygmalion rolul de creator, poetul îl ocultează, aducând în prim plan povestea de dragoste dintre bărbat și femeie, în termeni generali, dincolo de orice situație particulară. Redusă la esență, poezia se constituie într-o frumoasă mărturie de dragoste în care cadență îi imprimă un ton sobru.

STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ Analiza structurală scoate în evidență simetria poemului. Cele trei strofe încep toate cu același verb știu și se încheie cu imperativul naște-mă.

Ideea profundă a poemului este, însă, cunoașterea care se revelă chiar din actul creației. Autorul deține o cunoaștere a atributelor specifice operei

Îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile,

Enumerarea tuturor calităților operei, umbra, tăcerea, mersul, melancolia, inelul, secunda, arată până unde este permisă cunoașterea celui ce cutează să abordeze arta, și anume, până la cuprinderea făpturii vii, identificate aici cu chipul feminin al iubitei. Artistul este dator să intuiască cele mai intime mișcări ale vieții.

În strofa a doua apare o altă mărturie la fel de patetică – artistul știe și ce nu este opera, ceea ce o îndepărtează de viață.

Știu tot ceea ce e mai departe de tine (…)

după-amiaza, după=orizontul, dincolo-de-marea

metafore ce neagă plenitudinea concretului simbolizând abstracțiuni ce nu au nume. Repetarea lui știu indică suferința profundă, impasul în care se află creatorul care  nu poate crea nimic numai din cunoaștere, din știința regulilor estetice. Opera însăți îl domină pe creator. Ea își dictează singură regulile care nu țin de a ști, de rațiune.

În strofa a treia, artistul știe că viața miraculoasă a operei nu ține de conștiință. Artistul îi împrumută propria sa viață, propria sa trăire, opera nefiind nimic altceva decât o reflexie a sufletului creatorului.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi

Între bătaia inimii și prima silabă este un paralelism organic pe care numai poetul îl poate cunoaște pe viu.Și cu toate acestea, nici acest lucru nu este suficient pentru a se naște cu adevărat. Un alt paralelism, mult mai subtil, se întrevede: în toate strofele se repetă gestul prosternării către operă – genunchiul în atingere cu piatra – simbolizând jertfa eu-lui, a propriului trup în rugăciunea către răceala de piatră.

Gestul apare gradual în cele trei strofe, de la o simplă atingere a pietrei, în prima strofă

(…) genunchiul mi-l pun în pietre

și  mă rog de tine,

Sugestia este de contopire cu piatra, doar schițată. În strofa a doua apare un nou element care sugerează ideea că opera este un mimesis, o imitație, a genunchiului omenesc:

(…)-mi îndoi genunchiul și-l pun

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână

În strofa a treia, între artist, operă și viață apare o relație de mimesis subtilă și plină de paradoxuri. Lumea întreagă este doar o umbră a artei ce așteaptă să prindă viață din operă care e mai puternică ca viața însăși. Este un mimesis inversat, în care natura, materia se nasc din operă. Artistul este liantul dintre operă și materie. Artistul este cel care cunoaște, iar opera cea care dă naștere lumii înconjurătoare doar prin intermediul acestuia care se jertfește pentru a umaniza lumea.

Bibliografie:

  • *** – Clasici AULA, Texte comentate, Nichita Stănescu, Poezii, ediție îngrijită de DanaMocanu, Editura Aula, 2007;
  • Mincu, Ștefania – NICHITA STĂNESCU, Poezii, Editura Albatros, 1987;
  • Boltașu, Dorica; Colțea Mioara; Chemencedji, Ana-Maria – Limba și literatura română, sinteze BACALAUREAT, Editura Niculescu, București, 2006.