Poezia Floare albastră a apărut în Convorbiri literare la 1 aprilie 1873.

STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIA Poezia se structurează pe două planuri

1.al cunoașterii infinite, absolute, cuprins în primele trei strofe

2.al cunoașterii terestre, în strofele 5-13

Cele două ipostaze sunt despărțite de reflecțiile poetului din strofa a patra, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă Totuși este trist în lume.

Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut și în prezent, poetul evocând o iubire pierdută, conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existență. 

Versurile alternează, două câte două, timbruri deosebite. Prime două versuri reci și grave sunt contrapunctate de un limbaj colocvial, cald și omenesc.

În primele trei strofe este prezentat domeniul cunoașterii, de la elementele primordiale ale genezei, întunecata mare, până la întregul univers de cultură, câmpiile Asire, și creație, Piramidele învechite. În strofa a treia se sugerează izolarea acestui spirit care nu se poate realiza în lumea terestră.  Reflecțiile din strofa a patra presupun consimțământul vremelnic al poetului la chemarea iubitei. Sentimentul este de înțelegere și interiorizare a râsului și a tăcerii.

Eu am râs, n-am zis nimica

deschizând drum reflexiei din ultima strofă

Totuși este trist în lume.

Concluzia este raportată la întreaga existență a poetului, deși a răspuns la chemarea telurică, atras de frumusețea trecătoare:

Și te-ai dus, dulce minune

Și-a murit iubirea noastră

Floare-albastră, floare-albastră

Totuși este trist în lume.

Poetul trece printr-o criză erotică pe care o depășește ridicându-se deasupra, pentru că dragostei este vremelnică.

Repetiția Floare-albastră, floare-albastră subliniază intensitatea trăirii, generată de contrastul dintre realitate și iluzie și accentuată de totuși, care implică prezentul dincolo de iluzie ca un vag sentiment de părere de rău. 

În planul terestru, iubita este vicleană, ademenitoare, promițându-i o lume de bucurii și de farmec în împlinirea dragostei. Cele trei epitete frumoasă, nebună, dulce cuprinse în versuri exclamative Ce frumoasă, ce nebună! E albastra-mi dulce floare! exprimă exuberanța sentimentului specifică liricii din tinerețe.

Invitația la iubire se realizează într-un cadru rustic, Codrul, izvoarele, stânca fac trimitere la universul poeziei eminesciene de dragoste .

Folosirea timpului viitor vom ședea, vom visa combinat cu condiționalul de mi-i da o sărutare reînvie ideea neîmplinirii sau a amânării dragostei.

Verbele și pronumele în forma populară, ușor arhaică nu căta, grija noastră n-aib-o nime sugerează eternitatea sentimentului iubirii care se consumă în spațiul rustic, limitat și palpabil.

Limbajul este aproape direct și familiar, poezia având un aer șăgalnic, pe alocuri, și intim. Formele populare mi-oi desface se împletesc cu formele rafinate, cum sunt inversiunea de-aur părul, albastra-mi, dulce floare.

Epitetele din planul terestru sunt ornante prăpastia măreață, bolta cea senină, trestia cea lină. Cuvântul „dulce” capătă diferite valori gramaticale și stilistice:

  • dulce netezindu-mi părul (adverb)
  • dulci ca florile ascunse (adjectiv)
  • dulce floare (adjectiv)

Adverbul dulce apropie iubita prin gest, iar senzația se purifică prin comparația dulci ca florile ascunse, ceea ce implică sărutul, preluat și în penultima strofă Înc-o gură – și dispare…, coborând gestul la gestul trăirii directe care duce la versul nostalgic Și te-ai dus dulce minune. Sentimentul se conturează în epitetul dulce minune cu valoare de simbol în care iubita este asociată cu miracolul.

Epitetele din planul spiritual ceruri nalte, întunecata mare, piramidele-nvechite sunt individuale, cu valoare de simbol.

ELEMENTE DE PROZODIE Poezia este construită în strofe de câte patru versuri, catrene, cu rima îmbrățișată și măsura de opt silabe.

CONCLUZIE Există în poezia Floare albastră un univers interior, greu de pătruns, și unul exterior, terestru, deschis înțelegerii. Din poezie transpare imaginea poetului care aspiră spre absolut, într-un spațiu nemărginit sau în trăirea directă a sentimentului iubirii. Floarea albastră este etapa tinereții de care poetul trebuie să se desprindă devenind cunoscător al ordinii lumii și al caracterului său efemer.

 Vezi SURSE