Publicată în volumul Poemele luminii (1919), poezia Gorunul este cea mai cunoscută elegie filosofică pe tema morții din creația lui Lucian Blaga.

GENEZA Punctul de plecare pare a fi Miorița cu care poezia a fost deseori comparată, deși poezia lui Blaga se constituie într-o viziune cu totul originală și printr-o expresie poetică distinctă de modelul popular. Asemănarea este posibilă doar în măsura în care  ambele poezii reflectă o anumită detașare în fața morții și acceptarea senină a acesteia, ca pe un fapt normal.

TEMA este coexistența vieții cu moartea, poezia urmărind în dezvoltarea temei țâșnirea impetuoasă a vieții care este și afirmarea morții, deopotrivă. Tema nu se revelă de la începutul poeziei, ci treptat, pe măsură ce poemul înaintează, creând impresia de participare la actul poetic. Este una dintre trăsăturile liricii expresioniste, poezia fiind considerată o transcriere a unui proces poetic, cititorul fiind angajat să asiste, practic, la nașterea ei.

Trăirea presentimentului morții devine subiect de meditație, iar spaimele stării de a fi din nou în adâncurile noastre inconștiente sunt controlate de o conștiință care-și dobândește seninătatea prin cugetare.

STRUCTURA Poemul este structurat în trei timpi, ce cresc în amploare:

  • cel al existenței, al stării de a fi, organizat ca un raport de consonanță între eul liric și natură;
  • al interogației grave, cu suport filozofic, care e un fel de dedublare în spiritualitate a trăirii inconștiente;
  • al concluziei, transformarea formelor trăirii în fapte de conștiință și a le însera într-o ordine superioară.

Poezia se remarcă printr-o limpezime a expresiei care parcă face sensurile să curgă într-o formă simplă, plină de înțelesuri filozofice.

Discursul poetic este organizat într-o succesiune de episoade lirice în jurul unor cuvinte cheie:  liniște, gorunule, îmi pare, pe semne. Primele două creează în jurul lor  câmpurile semantice ale poeziei, iar celelalte două așază totul sub semnul ipoteticului, cu accente de subiectivitate exacerbată.

Starea de liniște totală, senzația de siguranță a ființei apare chiar din prima strofă. Presentimentul morții devine la Blaga contopirea cu originile, cu acest spațiu matern.

Semnificațiile cuvântului l i n i ș t e  se conturează treptat. La început este sugerat prin opoziție inima care bate ca un clopot, pentru ca apoi să apară în construcția stropi de liniște o contopire aberantă a simțurilor. Este reluat în strofa a doua prin sinonimul pace cu conotații mult mai adânci ce prefigurează sensul ultim al liniștii – moartea.

Celălalt cuvânt-cheie – g o r  u n u l –  se dezvoltă pe verigile materiale ale unei analogii – gorun, trunchi, scânduri, sicriu în care ultimul cuvânt transmite, ca și în cazul câmpului semantic al lui liniște, tot ideea de moarte. Gorunul rămâne punctul central în jurul căruia se amplifică starea de spirit realizată prin transfer metaforic în imaginea sicriului ce crește din trunchiul arborelui.

Gorunul este un simbol în poezia lui Blaga, un corespondent al ființei umane și un reprezentant al naturii ocrotitoare. Însă nu este doar un simbol al vieții, ci și al morții. În ritualul de trecere, al înmormântării, gorunul este arborele din care se face sicriul , cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, făcând astfel legătura dintre ființa umană și lutul din care a fost zămislită.

O întrepătrundere firească are loc de la natură la om redată prin comparația ca o inimă un clopot – liniștea naturii  curge în vinele omului. Treptat, liniștea gustată sub arborele falnic devine insinuantă, cuprinzând în ea imaginea mitologică a îngerului morții, dar care nu este perceput ca spaimă, ci, dimpotrivă, ca dezmierdare, ca o liniște cosmică.

C l o p o t u l, simbolul vieții, este vestitorul morții, iar bătăile inimii vestesc, prin asociere, aceeași liniște veșnică.

În ultima strofă sensurile alunecă vizibil către ideea de moarte, iar ceea ce la început era doar o aluzie devine acum o certitudine:

din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul

Poezia devine elegie abia în ultimul vers unde gorunul din margine de codru sugerează ideea de t r e c e r e. 

Verbele din poezie sunt la indicativ prezent în primele strofe, redând stări de fapt, și la viitor în ultima strofă, atenuate de prezumtivul poate și alternate cu prezentul. Verbul îmi pare situează trăirea într-o lume a aparenței, acestuia opunându-i-se verbul simt, care mută poemul într-un plan concret, real, cuprinzând eul poetic.

VERSIFICAȚIA Un rol important în delimitarea sensurilor esențiale îl joacă versificația, care nu se supune unei scheme prozodice clasice, dar care este stereotipă în cazul poeziei lui Blaga.

Versurile sunt fără rimă, inegale și se caracterizează prin ingambament*, cuvântul su grupul de cuvinte rămas singur căpătând un efect stilistic superior, sugerând o mișcare ondulată a frazei, cu pauze neașteptate, ce nu țin seama de finalul versurilor.

Un alt procedeu de versificație este enumerarea prin și care individualizează fiecare termen.

CONCLUZII Blaga operează cu metafore surpinzătoare și cu analogii relevante între concret și abstract.și anulează deliberat opozițiile dintre material și imaterial, sensibilizând termenii abstracți și abstractizându-i pe cei concreți, transcenzând materialul pentru a sugera „o relațiune cu cosmicul, cu absolutul”, cum singur mărturisea într-o definiție a poeziei.

* ingambament, sau enjambement = procedeu constând în continuarea ideii poetice în versul următor , fără a marca aceasta prin vreo pauză

Vezi SURSE