Publicat în 1928, Hanu-Ancuţei este o scriere de maturitate artistică care inaugurează seria capodoperelor sadoveniene.

Formula narativă la care recurge Sadoveanu este cea a povestirii în ramă, poveste în poveste, care nu se axează pe personaje, ci pe acțiune și dezvoltă un singur fir epic, ca la nuvelă. Așadar, nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției.

Este o narațiune puternic subiectivizată, realizată din perspectiva unui personaj-narator (narațiune homodiegetică).

Volumul se compune din nouă povestiri, relatate de nouă naratori, care aparțin unor categorii sociale diferite:

  • Iapa lui Vodă – comisul Ioniță
  • Haralambie – călugărul Gherman
  • Balaurul – moș Leonte zodierul
  • Fântâna dintre plopi – căpitanul Neculai Isac
  • Cealaltă Ancuță – Ienache coropcarul
  • Negustor lipscan – Damian Cristișor
  • Județ al sărmanilor – ciobanul Constantin Moțoc
  • Orb Sărac – orbul Constantin
  • Istorisirea Zahariei fântânarul

Celor nouă naratori li se adaugă supranaratorul și Ancuța cea tânără, hangița cu rol de amfitrioană.

Supranaratorul este o voce anonimă, purtătorul de cuvânt al autorului, care se integrează în cercul ascultătorilor, asumându-și rolul de mediator. Descrie hanul și schițează portretele naratorilor. În general, rămâne o prezență discretă, cedând rolul  comisului Ioniță – adevăratul maestru de ceremonii.

Deoarece relatează la persoana I singular, fiecare narator își asumă rolul de protagonist, martor și colportor al istoriei narate.

Cadrul povestirii asigură unitatea operei, creează o atmosferă tainică și stabilește comunicarea dintre naratori și ascultători.

La începutul volumului, se fixează un cronotop* specific sadovenian prin evidențierea reperelor spațio-temporale.

Timpul este mitic, vag determinat: într-o toamna aurie, pe vremea petrecerilor si a poveștilor , care țin trei nopți magice. Călătorii poposesc la hanul Ancuței de pe Valea Moldovei și petrec într-o stare de fericire plenară, bând vin nou și ospătându-se din bucatele Ancuței.

Loc de popas, dar și de petreceri, hanul pare o adevărată cetate cu ziduri groase și porți ferecate, este un loc protector, al întâlnirii și comunicării dintre drumeți. Ca și în cazul timpului, se poate vorbi de o ambivalență a spațiului: deschis și închis, real și mitic, deopotrivă.

Hanul devine pivotul epic al întregului volum, un adevărat axis mundi. La han, l-a întâlnit în tinerețe comisul Ioniță pe Mihalache-Vodă, confundându-l cu un simplu boier. În apropierea hanului a avut loc confruntarea dintre boierul Balomir și soția sa necredincioasă. La han a poposit în tinerețe căpitanul Neculai Isac și a trăit tragica poveste de iubire cu țigăncușa Magda. Hanul și cealaltă Ancuță au avut un rol important în răpirea domniței Varvara, iar orbul Constantin povestește că tot la han Duca-Vodă a înfruntat blestemele unei bătrâne. Hanul este un adevărat personaj în povestirile personajelor lui Sadoveanu

Volumul se remarcă prin diversitate tematică. Un loc important îl ocupă iubirea, nedreptatea socială, moartea și viața, călătoria ca experiență inițiatică.

Toate cele nouă povestiri sunt străbătute de un sentiment de nostalgie, prin tendința de idealizare a trecutului, în contrast cu prezentul decăzut. Este o viziune sămănătoristă, specifică creației sadoveniene.

Umoristice sau tragice, cele nouă povestiri au în comun un ceremonial complicat și sunt realizate într-un limbaj popular, arhaic și regional, principala trăsătura a stilului fiind oralitatea.

Sadoveanu este cel care știe să valorifice într-un mod unic materialul lingvistic extrem de variat, noutatea limbii artistice folosite de el izvorând din sinonimele culese din limba populară și din graiurile regionale, gradate în funcție de nuanțe.

Sinonimele arhaice sunt în consonanță cu personajele și reușesc să dea culoare și impresia de autenticitate povestirii.

*cronotop = relația dintre spațiu și timp

 

Vezi SURSE