GENEZA Ca și Călin (File de poveste), Luceafărul este un poem de inspirație folclorică, cu rădăcini într-un basm popular românesc cules de un călător german Richard Kunich. Atras de farmecul basmului, Mihai Eminescu l-a tradus și versificat. În versiunea românească, basmul se numește Fata în grădina de aur. Încă de la început, Eminescu a întrezărit potențialele sale simbolice. Într-o însemnare de pe marginea unuia dintre manuscrisele Luceafărului, scriitorul preciza: „…Înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele său scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc.”

În prelucrarea basmului, Eminescu se servește de conceptele filozofiei schopenhaueriene în legătură cu ideea de geniu.

Pentru Schopenhauer, geniul este preocupat exclusiv de obiect, spiritul dotat cu obiectivitate, în stare să sacrifice fericirea personală în favoarea scopului obiectiv. Omul simplu, este subiectiv. Nu poate ieși din el însuși, pe când geniul, obiectiv, e capabil să se depășească, să treacă dincolo de sfera sa. Această însușire este, însă, incompatibilă cu lumea. La omul de rând predomină v o i n ț a, la geniu c u n o a ș t e r e a. De unde drama singurătății – geniul trăiește în chip real singur.

În forma pe care o cunoaștem, Luceafărul a apărut în Almanahul Societății academice social-literare „România jună” din Viena, în aprilie 1883 iar apoi în Convorbiri literare în același an.

TEMA ȘI SUBIECTUL Poemul, de factură romantică, are ca temă soarta nefericită a omului de geniu într-o societate potrivnică, poetul dând expresie propriei sale experiențe de viață.

Fragmentat în șase părți, poemului se prezintă în antiteză și sub forma unei povestiri fantastice dragostea dintre o prea frumoasă fată de împărat (Cătălina) și luceafăr. La chemările repetate ale fetei, luceafărul ia de două ori chipul unui tânăr frumos, fără viață. La invitația acestuia, Cătălina îi cere să renunțe la nemurire. Luceafărul se hotărăște să facă sacrificiul suprem și-i cere Demiurgului să-l facă muritor. Însă Creatorul îi arată soarta oamenilor și idila dintre Cătălin și Cătălina. Decepționat, luceafărul va continua să trăiască izolat, ca în trecut.

STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ Luceafărul are o structură epico-lirică, cu implicații dramatice. Poemul are o structură bipolară, povestea de dragoste dintre luceafăr și Cătălina fiind urmărită pe două planuri – unul universal-cosmic, iar altul uman-terestru.

Din basm nu mai rămâne decât schema epică, pe care Eminescu urzește stări sufletești., împletind procedee și elemente de compoziție și expresie ale unor specii lirice diferite precum elegia (strofele 58-68 – fata îi evocă lui Cătălin nostalgia amorului său pentru luceafăr), meditația filozofică (strofele 75-81- Demiurgul definește locul omului în univers), idila (strofele 89-94), pastelul terestru (strofele 87, 88 și 93) și pastelul cosmic (strofele 66-68 – călătoria lui Hyperion către Demiurg)

ELEMENTE DE PROZODIE Versurile sunt grupate în catrene cu perioade iambice de 8+7 silabe, asemănătoare baladelor populare, cu rimă încrucișată (1 cu 3, 2 cu 4).

George Călinescu a arătat că acestă schemă prozodică, nouă în literatura română, provine din balada Lenore de Brüger, pe care Eminescu începuse să o traducă.

STILISTIC Structura poemului este susținută și stilistic. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a simplificat și concentrat poemul, obținând o expresie de o maximă precizie, aproape aforistică.

Poemul se derulează pe un vag fir epic într-o suită de metafore și simboluri care absorb ideile filozofice. Nostalgia muritorilor pentru astre este un motiv romantic. Dragostea dintre luceafăr și Cătălina este o alegorie a cărei semnificație este că pământeanul aspiră către absolut, iar spiritul înalt simte nevoia compensatorie de materialitate.

Comparația din cea de-a doua strofă Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele depășește de la început planul terestru spre spațiul cosmic. Toate celelalte strofe din prima parte vor urma această viziune, pendulând între cele două planuri. În toate aceste strofe se întâlnește o singură metaforă mișcătoarele cărări .

Simetria creează construcții perfecte Din chaos Doamne-am apărut/ Și m-aș întoarce în chaos/ Și din repaos m-am născut/ Mi-e sete de repaos.

Fragilitatea ființei omenești, nestatornicia sorții este concentrată într-o metaforă Ei numai doar durează-n vânt /Deșarte idealuri. Tot printr-o metaforă de o densitate aforistică este redată ideea succesiunii generațiilor Când valuri află un mormânt/Răsar în urmă valuri.

Lexical, verbul și substantivul predomină, celelalte părți de vorbire fiind strict folosite în locuțiuni, în repetiții lexicale, în construcții metaforice, sau în sintagme plastice și sugestive.

Luceafărul se adresează fetei într-un limbaj solemn, ale cărui sintagme reprezintă o împletire între conceptele de timp și spațiu: sfera mea, palate de mărgean, veacuri multe, a mele ceruri, cununi de stele.

Totodată, el face clar distincția dintre cele două lumi  sfera mea (spațiu infinit), cămara ta (spațiu închis).

La fel ca personajele de basm, luceafărul are puterea de a se metamorfoza. La chemarea fetei, sub forma unei formule magice „Coboară-n jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”, el se aruncă în mare și prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur și ochi scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi și un toiag încununat cu trestii, el o invită pe fata de împărat în palatele sale de pe fundul oceanului. Apariția luceafărului sub chipul zeului Neptun amintește de miturile cosmogonice. Pentru muritori, nemurirea este o formă a morții, prin urmare luceafărul este un mort frumos cu ochii vii.

Când fata îl cheamă din nou în somn prin aceeași formulă magică, ca de descântec, luceafărul se naște din văile haosului și vine înveșmântat în giulgiu cu o coroană de foc pe vițele-i negre de păr. De această dată, tatăl său este însuși soarele, iar muma noaptea Tânărul demonic făgăduiește tinerei fete cunună de stele și-i oferă cerul pe care să răsară ca o stea strălucitoare. Fiecare întrupare a luceafărului exprimă creșterea pasiunii erotice.

Însă fata este incapabilă să-și depășească condiția. Ea îi cere luceafărului să fie muritor. A doua parte a poemului arată idila dintre Cătălin și Cătălina, care simbolizează repeziciunea cu care stabilesc legăturile sentimentale în lumea materială.

Partea a treia cuprinde călătoria luceafărului prin spațiul cosmic către Demiurg și rugămintea de-al absolvi de nemurire. Imaginile create de poet materializează abstractul. Pentru călătoria atât de îndrăzneață, luceafărului îi cresc aripile la dimensiuni uriașe, iar viteza colosală cu care zboară este descrisă de Eminescu ca un fulger neîntrerupt, rătăcitor prin stele.

În partea a patra revine planul terestru din partea a doua, cu aceleași imagini paradisiace, specifice universului teluric, în contrast cu imaginile de infern ale haosului cosmic. Vedem din nou perechea Cătălin-Cătălina într-un crâng,  cuprinși de misterul dragostei.  Cătălina încă are nostalgia astrului ceresc și-i cere pentru a treia oară să coboare din înaltul cerului. dezgustat de priveliștea de jos, luceafărul rămâne impasibil: – Ce-ți pasă ție, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul? //Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/ Căci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece

SENSURI FILOZOFICE ȘI MITOLOGICE Problematica geniului este dezbătută de Eminescu din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer. Însă el va prezenta doctrina schopenhaueriană prin expresia artistică, înzestrându-și eroul nu numai prin cunoaștere rațională, ci și cu atribute afective.  aceste atribute afective sunt punctul de plecare al alegoriei.

Izolat prin chiar calitățile sale luceafărul-geniul va rămâne nemuritor prin forța gândirii și rece în plan afectiv.

Problematica complicată a geniului este filtrată prin vasta cultură a poetului privind miturile și concepțiile vechilor filozofi despere nașterea lumii și originea elementelor primare ale acesteia – cosmogoniile de la vechii indieni la Platon, Hesiod și Aristotel. În evocarea ținuturilor din preajma Creatorului, Eminescu valorifică vechi teorii filozofice conform cărora la originea lumii se află Cerul și Pământul – Platon, sau Noaptea  – Aristotel și Hesiod.

Poetul se folosește și de folclorul românesc, cu credințele și practicile magice. formula prin care fata de împărat îl invocă pe luceafăr seamănă cu un descântec, cu o formulă magic.

În dialogul dintre Demiurg și Luceafăr, apare o altă ființă mitologică – Hyperion. Este numele cu care Creatorul se adresează luceafărului, fiul al Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii (Hesiod).

Călătoria luceafărului către Creator dovedește marea capacitate a lui Eminescu de a materializa abstractul atribuindu-i însușiri din lumea materială pentru a-l face accesibil omului.

BIBLIOGRAFIE:

  • Gheorghiu Vladimir; Nicolae Manolescu; Nicolae I. Nicolae; Constantin Otobâcu – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică și pedagogică, București, 1985;
  • prof. dr.Bârboi, Constanța; prof. Boatcă, Silvestru; prof. Popescu, Marieta – Dicționar de personaje literare, Editura NOVA 2001, București, 1994;
  • Călinescu, George – Istoria literaturii Române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982;
  • Munteanu, Ștefan – Limba română artistică, editura Științifică și enciclopedică, 1981;
  • Mincu, Marin – TEXTE COMENTATE – Luceafărul, Editura Albatros, 1978;
  • Stoleriu, Cecilia – Literatura română, Comentarii literare, Editura Pestalozzi, 2010.