Ion Slavici a fost una dintre personalitățile proeminente ale literaturii române, format la școala transilvăneană în spiritul dragostei de neam și al prețuirii creației populare.

Romanul Mara, publicat în 1894 în fascicole în revista „Vatra” și în 1906 în volum, este cel mai valoros dintre romanele sale. Roman de factură tradiționalistă, „Mara” zugrăvește viața țăranilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea capitalismului la sate care a avut drept rezultat împărțirea țărănimii în chiaburi, țărănimea mijlocașă și săracă. 

Eroii lui Slavici, adesea convenționali, sunt construiți pentru a ilustra anumite principii etice pe care omul trebuie să le respecte în viață. Prin urmare, opera lui Slavici are un caracter moral educativ, autorul sancționând deseori în scrierile sale patima pentru bani.

Dincolo de diversitatea aspectelor sociale din roman, Slavici, un autentic scriitor realist și fin observator, înfățișează psihologia și comportamentul feminin, dar și efectul pe care îl are patima aurului asupra celor două personaje principale Mara și fiica ei Persida, care sunt, de fapt, două ipostaze ale aceluiași prototip uman.

Mara, precupeața de la Radna, domină întregul roman prin forța ei, prin pregnanța trăsăturilor și prin complexitate. Ea este energică, voluntară, optimistă, abordând orice nouă situație cu încredere în sfârșitul bun. Sufletul ei este dominat de două pasiuni: banii și copiii. Ilustrativ pentru echilibru dintre dragostea de bani și de copiii sunt cei trei ciorapi pe care eroina îi are la capul patului unde strângea bani pentru Presida, Trică și pentru „zile de bătrânețe și înmormântare”.

Rămasă văduvă cu doi copii, Mara are orgoliul de a se îmbogăți din munca ei și a deveni o femeie onorabilă.

Secvența în care Mara se confruntă cu prejudecățile oamenilor după ce își lasă fiica, Persida, în grija maicii Aegidia și se îngrijește de soarta lui Trică este ilustrativă pentru dragostea pe care o are pentru copii săi, dar și pentru caracterul puternic al acesteia și zgârcenia care o caracterizează.

După ce Trică este dat afară din școală, fiindcă era „leneș neascultător și arțăgos”, Mara nu se lasă mult timp pradă deznădejdii, ci se îndârjește să își dea copilul la școală, fiind conștientă că dispune de mijloacele materiale necesare. Verbul care domină acțiunile eroinei este „eu am”, dublat de „aduna mereu”. Însă această stare de a aduna o împiedica în realitate să investească chiar în copii ei.

Frământările sale privind viitorul lui Trică iau naștere atunci când își dă seama că s-ar putea să nu aibă suficienți bani pentru a-l da la școală. Marei îi este destul de greu să dea bani pe ceva ce nu se vede, ceva ce nu știi dacă mai târziu îți va aduce o satisfacție sau nu. Zgârcenia de a cheltui bani cu școala lui Trică și-o justifică prin faptul că există mulți oameni care au carte dar sunt săraci și, mai mult, marginalizați de cei care, deși nu au școală, au mulți bani.

Pentru Mara, banul înseamnă putere, mai multă decât știința de carte, de aceea ea se hotărăște în final să-l dea ucenic la cojocărie la Bocioacă. Însă Bocioacă nu-l primește pe Trică în ucenicie, iar Mara simte că „i se surpă cerul în cap”.

Deși mereu caută să găsească un vinovat pentru ceea ce i se întâmplă, Mara sfârșește prin a adopta o atitudine religioasă, lăsând totul în seama lui Dumnezeu care vrea s-o aducă la gândul cel bun. Eroina pare prinsă între două stări: dorința de înavuțire și o viață trăită după principii morale.

Dar dorința de a se îmbogăți este mai puternică, iar orgoliul de a urca pe scara socială este motorul care o împinge spre zgârcenie. Banul îi conferă mândrie și îi asigură respectul celorlalți.

Cu toate acestea, Mara este foarte atentă și la felul în care oamenii vorbesc despre ea. Ea este deranjată de faptul că este acuzată că a înstrăinat-o pe Persida și se gândește chiar să o scoată de la Mănăstire. Însă nu este o decizie ușoară, deoarece acest lucru îi va îngreuna situația. Dar Mara se dovedește o fire inventivă atunci când caută modalități de a depăși impasurile financiare și se gândește că după toate nenorocirile prin care trece, maica Aegidia s-ar putea învoi să o țină pe Persida pe gratis, iar cei 6 florini să rămână pentru Trică. Maica Aegidia pare înduioșată de situația eroinei și-i promite că va vorbi cu maica stareță, care avea o slăbiciune pentru Persida, chiar dacă tânăra se dovedise cu porniri sălbatice. Mai mult, Maica Aegidia se oferă să o ajute și cu Trică să intre la mănăstirea minoriților din Arad. Deși inițial este foarte bucuroasă, fiind sigură că fiul ei va ajunge om mare cu carte, în final Mara se decide să-l dea tot ucenic la un cojocar sârb, Steva Claici.

Toată secvența este dominată de patima pentru bani a eroinei, acțiunile sale fiind în totalitate subsumate acesteia. Plecată cu Trică la Arad, Mara se învoiește chiar să-l lase pe vărul său, Gheorghe, să aibă grijă de pod în timpul zilei, deși nu avea încredere în el. Cu toate acestea, ea are grijă să rezolve lucrurile repede și să se întoarcă acasă „căci îi era foarte greu să-l știe pe Gheorghe adunând creițari la pod”.

Personaj complex, Mara este animată de trăsături contradictorii. Ea este lacomă, pătimașă puternică, dar și generoasă și darnică. Animată de frământări ascunse dar și însuflețită de cel mai nobil avânt, ea pare să oscileze între două stări în permanentă contradicție care îi dictează deciziile.

Vezi SURSE