Pastelul este o specie a genului liric care descrie un tablou de natură, exprimând sentimentele poetului față de natură. Imaginile vizuale nu le exclud pe cele auditive ci și le asociază.

În literatura românească, Vasile Alecsandri este cel care introduce termenul de pastel  fiind, în același timp, adevăratul creator al pastelului. 

Apărută în Convorbiri literare, la 1 februarie 1869, poezia Miezul iernei este reprezentativă pentru accepția clasică a ceea ce se înțelege prin pastel.

TITLUL semnifică esența pastelului. Autorul creează imaginea picturală a unei nopți geroase de iarnă, în plenitudinea ei.

STRUCTURA Pastelul este alcătuit din patru catrene* care se structurează pe două planuri de referință – unul real și altul transfigurat – ce se interferează alcătuind un tot unitar.

În primul catren, poetul înregistrează datele realității unei nopți geroase de iarnă, îmbinând elementele terestre cu cele cosmice: gerul năprasnic face să trosnească arborii pădurii, stelele și cerul par înghețate, lumina lunii face zăpadă într-un lan de diamanturi. Poezia debutează cu fixarea în spațiu a peisajului hibernal – în pădure. Încă din acest prim catren, se simte dorința poetului de a străpunge barierele realității și a păși în planul imaginarului. Repetarea de trei ori a verbului a părea în primul catren invită imaginația cititorului să participe la crearea tabloului închipuit de poet. Planul imaginar e completat de o serie de epitete amar, cumplit, strălucitoare, prin care realitatea este receptată psihologic și de metafora lanuri de diamanturi care încheie prima viziune a tabloului hibernal nocturn, conferindu-i acestuia o lumină ireală, de pe alte tărâmuri, asupra căruia versurile următoare vor insista.

Imaginilor vizuale li se alătură cele auditive, iar semnele exclamării sugerează emoția puternică pe care poetul o resimte în fața acestui peisaj solemn.

Cu strofele a doua și a treia, pășim definitiv în tabloul imaginat de poet, unde transfigurarea, anunțată în prima strofă, este totală.

În strofa a doua, se creează o imagine vizuală maiestuoasă a iernii. Comparația și metafora se susțin reciproc în crearea unei realități din închipuirea poetului: fumurile  din coșurile caselor sunt ca înaltele coloane unui templu maiestuos, stelele ard ca vecinice făclii. Metafora are o contribuție mai mare în procesul de transfigurare: luna este un far tainic de lumină, munții sunt altare, codri – organe sonoare, iar întregul tablou este un templu nemărginit. Trăsătura dominantă a tabloului este lumina ireală care învăluie deopotrivă planul terestru și cel cosmic, iar termeni ca boltă, coloane, altare, templu organe contribuie la închegarea unei imagini arhitecturale de o măreție solemnă.

În această amplă imagine arhitecturală, epitetele aduc sugestii de lumină – scânteios, senină, argintii, de sunet – organe sonoare, note îngrozitoare, de mister – tainic și de solemnitate – maiestos, nemărginit. Aproape toate aceste epitete sunt ornante, din aceeași sferă semantică cu substantivul pe care-l determină, având funcția de a spori sentimentul de admirație și extaz în fața naturii.

În centrul acestei imagini de dimensiuni cosmice poetul se plasează pe sine surprins într-o stare de admirație profundă și uimire printr-o exclamație ce deschide strofa a treia:

O! tablou măreț, fantastic!…

Emoția poetului este accentuată de semnul exclamării și punctele de suspensie, care îndeamnă la meditație.

Planul cosmic este redat printr-o imagine vizuală cu ajutorul epitetelor – mii de stele argintii; metafore nemărginitul templu, munții sunt a lui altare și codrii organe sonoare; comparație ca vecinice făclii, iar liniștea încremenită este tulburată de șuieratul crivățului – imagine auditivă – care nu distruge echilibrul tabloului, ci îl completează.

Strofa a patra revine la planul realității imediate, urmărind să-l aducă pe cititor din planul ficțiunii în cel al vieții concrete. Imaginea naturii încremenite din primul vers este reluată la final printr-o enumerație fără viață, fără glas, niciun zbor[…], niciun pas și puternic scoasă în evidență printr-o imagine motorie reprezentată de apariția lupului și a prăzii sale, construită pe opoziția static/ dinamic.

Deși a revenit în planul realității concrete, poetul nu l-a părăsit pe deplin pe cel imaginar: în raza lunii, lupul este ca o fantasmă.

FIGURI DE STIL  În realizarea tabloului de iarnă, Alecsandri folosește comparația (ca vecinice făclii), metafora (nemărginitul templu), epitete, personificarea (luna aprinde farul tainic de lumină, crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare), repetiția, enumerarea.

ELEMENTE DE PROZODIE Poezia are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versul lung de 15-16 silabe.

Miezul iernei este un pastel, deoarece autorul creează un tablou în versuri al naturii feerice exprimându-ți sentimentul de extaz în fața acestuia.

Însă ceea ce surprinde este faptul că poetul nu copiază pur și simplu realitatea unei nopți geroase de iarnă, ci imaginează o alta, structurată pe două planuri, în care descrierea picturală devine un procedeu artistic fundamental

*catrene – strofe alcătuite din patru versuri

Vezi SURSE