„Nu e niciun rău în viață pentru cel care înțelege că a se lipsi de viață nu este un rău”, scria Montaigne în eseurile sale. Cu toate acestea, moartea este prilej de durere, interogație, și chiar răzvrătire.

De-a lungul istoriei omenirii, omul a lăsat mărturii palpabile ale vieții și morții sale. Un simplu site arheologic ne poate dezvălui indicii ale modului în care omul percepea moartea, iar fiecare cultură a avut propria percepție.

Și chiar dacă perspectiva omului asupra morții s-a schimbat radical în perioada modernă, „obiceiurile și atitudinea față de moarte sunt adânc înrădăcinate în cultura primitivă din care ne tragem”[1]. (Sir J G. Frazer, The Golden Bough.)

Moartea în Evul Mediu

În Evul Mediu, numit și Valea Plângerii, omul își aștepta moartea ca un lucru firesc, ca o altă fațetă a vieții.

Pentru Philippe Aries, cel care propune termenul de „moarte îmblânzită”, moartea nu este o surpriză, ea trimite semnale din timp și nimeni nu cunoaște momentul sosirii morții  mai bine ca muribundul. „Avertismentul venea prin semnale naturale sau mai degrabă printr-o convingere intrinsecă și nu prin premoniție supranaturală”, mai ales că în acele vremuri, „granița dintre natural și supranatural era destul de nesigură”. (Philippe Aries, Omul în fața morții)

Aries crede că premoniția morții este ceva foarte simplu, care persistă, în mod paradoxal, și în vremurile contemporane.

Cu toate acestea, chiar în Evul Mediu, premonițiile prin apariția celor morți la patul muribundului era, se pare, apanajul credinței populare și nu a oamenilor cultivați.

Însă nu existau aceste prevestiri când moartea survenea în mod subit. Era privită ca o moarte care „răsturna ordinea lumii” și, prin urmare, considerată „infamantă și rușinoasă. (…) era urâtă și vulgară, ea provoca teamă apărea ca un fapt straniu și monstruos despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească”. (Philippe Aries, Omul în fața morțiii)

La fel se întâmplă și cu cel care moare singur, fără să fie înconjurat de familie. Acesta este privit ca un stigmatizat.

Tot rușinoasă era și moartea condamnaților, care nici măcar nu primeau binecuvântarea preotului (acest lucru se va produce mai târziu, la insistența călugărilor și a clericilor pe lângă autoritățile vremii), fiind, astfel, blestemați și în lumea de dincolo.

„Moartea subită inspira teamă, deoarece nu mai exista timp pentru pregătirea ei, lucru care dăuna sufletului în viața de apoi. (…) prevestirea morții era un lucru bun, în timp ce venirea subită a acestea era ceva rău. Nu a mai rămas decât un  pas ca oamenii să creadă că moartea subită era destinată celor răi sau păgânilor. (….) înecul, era prezentat întotdeauna ca o cauză a morții pentru păgâni”, scrie Christopher Daniell în cartea sa Death and Burial in Medieval England 1066–1550.

Cu toate acestea, în vremea cavalerilor medievali, victimele războiului care mureau „subit” nu erau considerate niște veșnici damnați. 

Regretul vieții nu este profund și este „asociat cu acceptarea simplă a morții apropiate”. Familiaritatea omului medieval cu moartea  face ca aceasta din urmă să fie privită cu seninătate, ca ceva firesc și uneori binevenit. 

Omul medieval se teme să moară singur, el trebuie să se afle înconjurat de semenii săi. Practic nimeni nu murea singur, „se murea mereu în public”.

„Viața pământească este efemeră comparativ cu viața sufletului de după moarte, iar destinul sufletului în viața de apoi va fi determinat de acțiunile acestuia în starea întrupată” (Christopher Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550)

Prin urmare, moartea trebuie simţită ca o prezenţă, ca o latură a sinelui, o reflexie a vieții pământene, iar, uneori, o încununare a ei (în special pentru cavalerii).

Ritualurile morții

Muribundul erau lungit mereu pe spate pentru a privi cerul. El poate astfel să treacă printr-un adevărat ritual, în care își cere iertare de la apropiați, uneori chiar de la slujitorii săi cei mai umili, dă sfaturi familiei sale, o binecuvântează, după care își încredințează sufletul în mâinile domnului. Uneori se părea că acesta chiar „patrona” întregul ceremonialul funerar.

Toate lucrurile ce țineau de lumea materială erau aranjate cu grijă încă din timpul vieții, într-un fel de testament verbal.

Morții erau deseori asemuiți cu oamenii care dorm, prin urmare aceștia se odihneau într-un fel de loc edenic, „o grădină înflorită”.

Însă comparativ cu seninătatea muribundului, manifestarea doliului este exagerată, împinse spre paroxism. Familia, copleșită de durere, are gesturi de disperare[2]. Dar doliul nu durează prea mult, în cazuri excepționale, o lună de zile, de multe ori, de îndată ce mortul era înhumat, doliul înceta, iar acesta era uitat.

Procesiunea funerară își schimbă și ea <morfologia>. Dacă în Evul Mediu timpuriu, mortul era condus pe ultimul drum de familie și de prieteni, spre sfârșitul acestei epoci, procesiunea funerară este formată din preoți și călugări urmați de săraci și copii, numărul lor variind în funcţie de situația socială a defunctului.

Cimitirele în Evul Mediu

Atitudinea familiară față de moarte persistă multe secole în Evul Mediu. Ea începe cu o relație apropiată între vii și morți, marcată de locul în care erau amplasate cimitirele. Dacă la începutul creștinismului, morții erau îngropați în necropole alături de păgâni, iar apoi în cimitire separate, dar în afara orașului, credința în înviere și în martiriu a adus cimitirele mult mai aproape de comunitatea de care aparținuseră. Oamenii erau îngropați în cimitire rânduite în curtea bisericilor, lângă zidurile acestora.  

„(…) cimitirele noastre stau în jurul bisericilor în locurile cele mai umblate pentru a obișnui (…) norodul, femeile și copii să nu se sperie la viziunea vreunui mort, și ca neîncetata vederea osemintelor, mormintelor și petrecaniilor să le amintească de starea noastră”. (Montaigne, Eseuri, vol I).

Mai târziu, cimitirele vor fi despărțite de biserici.

În epoca medievală timpurie, nimeni nu era îngropat în biserică. Lucrurile s-au schimbat, iar biserica va fi, de acum înainte, loc de înhumare pentru prelați, personalități ale vremii, oameni care s-au distins prin virtuții în timpul vieții[3]. Spre  sfârșitul Evului Mediu, aristocrații puteau să se îngroape în biserici, în schimbul unei sume de bani.

Însă izbucnirea ciumei în secolul al XV-lea, care secera, în special, populația săracă, a dus la apariția gropilor comune impresionante prin mărimea și capacitatea lor[4].

Înhumarea în mormintele private părea un act condamnabil în Evul Mediu.

„Cimitirele conservă memoria morții și, simbolic, anticipează învierea”, scrie Douglas Davies, antropolog și teolog, în cartea sa „A Brief Hisory of Death”.

 Judecata de Apoi – Iconografie

Primele reprezentări ale Judecății de Apoi, în secolul al XII, evocă imaginea venirii lui Hristos în toată strălucirea sa, „o strălucire a luminii universale care nu mai lasă loc istoriei umanității, și cu atât mai puțin, biografiei individuale a fiecărui om”. (Philippe Ariés, Omul în fața Morții). Mai târziu, iconografia se schimbă inspirată de Evanghelia Sfântului Matei. Judecata de Apoi se face prin separarea sufletelor bune de cele rele și se concentrează pe trei momente biblice – învierea trupurilor, judecata propriu-zisă, și despărțirea celor drepți de păcătoși.

Odată cu momentul separării sufletelor, sunt introduse simboluri ale infernului, fiara cu șapte capete din Apocalipsă, a căror reprezentarea este sugestivă în iconografia de început.

Un secol mai târziu, Judecata de Apoi îl reprezenta pe Hristos pe tronul judecătorului  înconjurat de apostoli. Acum sufletele sunt cântărite de către Arhanghelul Mihail și separate, încă o dată, de Arhanghelul Gavril. Însă soarta sufletelor putea fi schimbată de implorările Maicii Domnului și ale Evanghelistului Ioan.

În secolele următoare, tema Judecății de Apoi nu a fost uitată, însă reprezentarea ei diferea infinit, „ideea judecății detașându-se de ideea învierii”.

În secolul al XV-lea, iconografia cunoaște o nouă schimbare. Tema purgatoriului devine dominantă, iar scena Judecății transcende lumea de dincolo venind chiar în camera muribundului. Făpturile supranaturale de partea binelui și a răului invadează camera muribundului. Camera își pierde funcționalitatea inițială, iar locul Arhanghelului Mihail, cu balanța sa, este luat de Îngerul Păzitor.

 Reprezentarea morții

Moartea este reprezentată fie ca un cavaler al Apocalipsei fie sub forma unei femei cu părul despletit care plutește deasupra lumii ținând coasa cu care seceră fără a ține cont.

Așa cum arată Christopher Daniell, în Anglia medievală, moartea vine sub diferite înfățișări: un bătrân[5] sau un fel de agent care invită la introspecție, la o analiză a sufletului[6].

Mai târziu, iconografia morții capătă valențe macabre, aceasta fiind reprezentată de un cadavru pe jumătate descompus numit „transi”.

Interesant este faptul că moartea poate lua și forme neașteptate. La sfârșitul secolului al XV-lea, moartea capătă conotații erotice și în multe dintre reprezentările din secolele al XVI-XVIII-lea, moartea este asociată, într-o manieră macabră, cu iubirea. Hans Baldung, în pictura sa Moartea și fecioara, prezintă o tânără fată înveșmântată sumar care este condusă de moarte spre groapă. Este o alegorie a morții iar pielea nefiresc de albă a fetei contrastează puternic cu moartea, un cadavru în descompunere, și fundalul întunecat al cimitirului, realizând o minunată comparație între frumusețea și strălucirea vieții și sluțenia morții.

 Într-un alt tablou al lui Baldung, Cele trei etape ale vieții, fata este aproape goală preocupată de lucruri deșarte în timp ce moartea, reprezentată, la fel, printr-un cadavru în descompunere, ține o clepsidră deasupra capului ei, simbol al lumii trecătoare. În partea dreaptă a fetei se află un bărbat bătrân care pare că încearcă să alunge moartea, iar la picioarele ei se joacă un prunc.

La Hans Sebald Beham, moartea este prezentată la fel în Moartea și cuplul indecent, iar tabloul nu este nimic altceva decât o alegorie a vieții și a morții.[7]

Majoritatea tablourilor, personajele sunt prezentate goale, impresionante prin detalii ale trupului. Cea mai mare parte a acestora sunt realizate în perioada renascentistă când accentul cade pe om și pe condiția acestuia. Transcendentalismul Evului Mediu se transformă în imanentismul Renașterii, iar râsul va fi cel care va domina. Omul va fi centrul universului, iar toate lucrările de artă se remarcă printr-o mare atenție pentru detaliul corpului uman. Este perioada în care sunt pictate și sculptate cele mai multe nuduri, în cele mai inedite ipostaze.

 O altă temă des întâlnită în reprezentarea morții sunt dansurile macabre, motive decorative care ornau osuarele Dansurile macabre „sunt o horă fără sfârșit în care alternează cei morți cu cei vii”. Dansurile reprezintă o alegorie a morții, fiecare mort dansează cu un om viu pe care-l va lua cu el.

Dansul morții, mult mai popular în Franța și Germania,decât în Anglia, a fost inițiat de călugări.  Acesta era condus de un schelet care îl dirija pe cel decedat într-un dans vesel. Ideea centrală a acestui dans era că niciun muritor, indiferent de situația și rangul lui, nu putea să scape de moarte. Săracii și bătrânii întâmpinau moartea cu bucurie în timp ce alții se temeau de ea. (Christopher Daniell, Death and Burial in Medieval England 1066–1550)

Frica de moarte

Deși în Evul Mediu omul accepta moartea ca pe o condiție sine qua non a vieții, în timp, acest sentiment  a dispărut, fiind înlocuit de tema de moarte, în contextul judecății de apoi, iar ulterior, de caracterul său terifiant atribuit de detașarea și ignoranța omului modern.    „Frica de moarte este prezentată sub diferite forme pornind de la frica de a fi îngropat viu până la anticiparea unei torturi ce se va petrece în viața de apoi. Mai există de asemenea în folclorul anumitor comunități o teamă generată de cei morți, care îi bântuie pe cei vii, fantome, vampiri, zombii, care pot fi o reală amenințare pentru cei vii”. (Douglas Davies, A Brief History of Death)

Pentru a învinge frica de moarte, omul a recurs la tot felul de subterfugii,încercând să se detașeze de ideea morții uneori privind-o, în mod paradoxal, ca un fel de leac pentru orice boală.

Cu toate acestea, frica de moarte nu este un atribut al omului modern. Încă din timpuri străvechi, în dorința de a stăpâni moartea, oamenii chiar au ridiculizat-o. Euripide scria că atunci „când se apropie moartea (…) vârsta a încetat să mai fie o povară”.

 

Atitudinea omului modern față de moarte

Atitudinea omului modern în fața morții este caracterizată de un soi de evadare, de ignorare a realității, chiar de o tendință de a îndepărta durerea și a amâna cât mai mult momentul morții. Omul modern refuză să se mai supună hazardului acestei vieți. El intră într-o nouă etapă a căutării sensului vieții, în care toate aspectele critice ale vieții nu mai sunt acceptate ca atare, ci sunt supuse interogației.

Moartea ca un eveniment familiar și anonim a fost înlocuită de moartea ca distrugere, individul devine tot mai conștient de identitatea sa. (Philippe Aries, Western Attitude Towards Death)

Cei care stau la căpătâiul muribundului, au tendința de a-i ascunde acestuia adevărata stare în care se află pentru a-l menaja. Această grijă s-a transformat, în timp, în grija față de cei apropiați muribundului, pentru a îndepărta groaza în fața urâțeniei morții, în fața apariției ei într-o viață liniștită și fericită. 

Prima reacție în fața morții este consternarea. Dar dacă viața va fi privită ca un dar, dincolo de orice logică, atunci și moartea va înceta să mai fie o negare a sensului vieții. Ea nu va mai fi sfârșitul, ci un nou început.

De-a lungul istoriei omenirii, percepția morții se modifică, parcurgând mai multe etape de la „moartea îmblânzită” la „moartea sălbatică” (Philippe Aries,  Omul în fața morții)  Am putea spune că este chiar o involuție a modului în care omul vede moartea, este un fel de drum în sens invers, de la înțelegerea și acceptarea morții, la negarea și revolta împotriva acesteia.

Moartea în sânul familiei era agreată în multe societăți, și până la jumătatea secolului al XX-lea,  mulți oameni mureau acasă, iar trupurile lor erau ținute în casă până la înhumare. Comunitatea deseori ajuta familia la pregătirea trupului celui mort pentru înhumare. O astfel de moarte  era un eveniment obișnuit, perfect asimilat de societate, iar prezența decedatului în casă era o invitație la reflecție asupra morții. Familia suporta și ea mai ușor pierderea, fiind încurajată de întreaga comunitate care își lua la revedere de la cel plecat din această lume.  (Douglas Davies, A Brief History of Death)

După cel de-al doilea război mondial, odată cu schimbările în modul de a trăi și dezvoltarea anumitor servicii, alături de cele funerare i-au determinat pe cei mai mulți să apeleze la servicii specializate.

Omul modern este tot mai mult integrat în societate, în cotidian și mai puțin în natură, iar moartea devine un fenomen jenant, rușinos, pe care familia încearcă să-l ascundă. Omul nu mai moare acasă, în sânul familiei, ci pe un pat de spital, singur.

„Moartea în spital nu mai este un motiv de ceremonie ritualică, pe care muribundul o conduce în mijlocul familiei sale”, afirmă Ariés în Western Attitude Towards Death.

Rolul familiei din epoca medievală este preluat acum de întreg personalul medical. „Acum medicul stăpânește moartea (…) și s-a observat că acesta face tot posibilul pentru a  a-l determina pe pacientul său să <adopte un stil de viață acceptabil în timp ce se pregătește să moară> . (….) O moarte acceptată este o moarte care poate fi tolerată și de supraviețuitori”. (Philippe Ariés, Western Attitude Towards Death)

Emoția puternică prin care trece familia în urma morții unuia dintre membrii săi a făcut ca moartea să fie un motiv de rușine . Ritualul funerar însuși a suferit modificări. Cunoscuții, prietenii și chiar familia se implică cât mai puțin, iar ceremonialul este  extrem de discret, îndeplinindu-se doar un minim de formalități necesare. Manifestarea părerii de rău și a durerii pare acum o instabilitate psihică, chiar „proaste maniere”.

Deși, paradoxal, societatea impune un astfel de comportament în fața morții, familia suferă în tăcere și izolare, și spre deosebire de trecut, când omul se resemna imediat în fața morții (mulți se recăsătoreau la scurt timp după ce rămâneau văduvi), astăzi, se poate observa că cei mai mulți preferă să țină doliu după persoana iubită o perioadă mai mare de timp.

 

În loc de concluzie

În toate culturile, moartea este asociată unei forțe supranaturale creatoare. Caracterul rudimentar al vieții din Evul Mediu, molimele, războaiele, sărăcia care decimau populația, îl aduce pe om mai aproape de ideea de moarte.

Epoca modernă deschide noi perspective omului. După cel de-al doilea război mondial, lumea cunoaște o dezvoltare economică fără precedent și o diversificare a serviciilor oferite cetățenilor, printre care și cele funerare. Prin urmare este normal ca acestea să preia sarcina privind organizarea ceremoniei de înmormântare.

Pe de altă parte, știința îl ajută să învingă boala și, implicit, să trăiască mai mult. El crede că poate <stăpâni> moartea, în sensul că o poate amâna cât mai mult, conștient fiind, totuși că aceasta nu poate fi anulată. Am putea spune că societatea, în special cea occidentală, manifestă o formă de ateism, poate nu absolut, dacă ținem seama de continuarea unor ritualuri, cum este cel al căsătoriei, al botezului.

 În final să ne uităm că, totuși, „călătoria în lumea de dincolo este ca o introspecție, este momentul în care ne întrebăm cine suntem, de unde venim și unde ne ducem după moarte. În centrul istoriei morții nu se află doar emoția durerii și a rupturii legăturilor dintre oameni și locul de apartenență, ci și speranța că misterele lumii vor fi dezlegate.

Se pare, orice istorie a morții este o istorie a speranței. Iar speranța învăluie lumea în dorința de a trăi și a prospera, o dorință care se accentuează în opoziție cu trăsăturile negative ale morții. Locurile în care omenirea păstrează memoria celor dispăruți sunt, în fapt, un mod de a menține vie speranța”. (Douglas Davies, A Brief History of Death)

Referințe bibliografice

 

  1. Ariés, Philippe, Omul în faţa morţii, volumul I, Editura Meridiane, 1996;
  2. Ariés, Philippe, Western Attitudes Toward Death: From the Middle Ages to the Present;
  3. Davies, Douglas J., A Brief History of Death; Blackwell Publishing;
  4. Daniell, Christopher Death and burial in medieval England 1066–1550, Editura Routledge;
  5. Montaigne, Michel de, Eseuri, vol I, Editura Științifică, 1966;
  6. Vatasianu, Virgil,  Istoria  artei  europene: arta  din  perioada  Renasterii, Editura  Meridiane, Bucuresti, 1972;
  7. lamortdanslart.com

 

[1] Sir James George Frazer (1854-1941) etnolog,   antropolog și teolog scoțian a  cărui prezentare comparativă a mitologiei și religiei a influențat sfârșitul secolului al XIX-lea

[2] Romanele cavalerești consemnează acest tip de manifestare, în care cavalerii și chiar regii leșină peste cadavre, în gesturi teatrale, pline de patos.

[3] Consiliul de la Rouen, din 1581, a decis asupra celor trei categorii de oameni care pot fi îngropați în biserică: slujitorii Domnului, în special bărbații, persoanele care au avut funcții înalte sau au primit onoruri și cei care s-au remarcat prin virtuțile lor în slujba Domnului și nu numai.

[4] Gropile comune măsurau aproximativ 45 de metri și se întindeau pe o suprafață de 5-6 metri acolo putând fi înhumate între 1200 și 1500 de cadavre.

[5] Chaucer, Geoffrey, Povestirile din Canterbury – „Povestirea Vânzatorului de Iertăciuni” în care trei oameni întâlnesc moartea sub forma unui bătrân care le spune că își vor afla sfârșitul sub un pom. Cei trei merg acolo și găsesc, în schimb, o sumă de bani. Dorința de a pune mâna pe bani îi face pe aceștia să se omoare unul pe celălalt, împlinindu-și astfel destinul.

[6] The Summoning of Everyman, piesă de teatru medievală, concepută ca o lecție de moralitate pentru a dobândi viața veșnică.

[7] Hans Baldung (1484-1545) și Hans Sebald Beham (1500-1550), pictori, exponenți ai școlii germane din perioada renașterii.