Tema fundamentală a romanului este destrămarea civilizației tradiționale țărănești, la care se adaugă familia, paternitatea, timpul, viața și moartea, iluzia libertății.

Romanul prezintă istoria unei familii de țărani din Câmpia Dunării ce cunoasște o adâncă și simbolica destramare de-a lungul unui sfert de secol.

Cele două volume ale romanului impun o tipologie încă necunoscută până la Marin Preda. Față de țăranul lui Rebreanu, rudimentar, obsedat de acumulare, față de țăranul lui Creangă, jovial și plin de umor sau față de țăranii contemplativi ai lui Sadoveanu, țăranii lui Marin Preda sunt inteligenți, ironici și complecsi, având o mare capacitate de a exprima condiția umană.

În prim-planul romanului e situat Ilie Moromete, un țăran mijlocaș din satul teleormanean Siliștea-Gumești. Protagonistul romanului devine un personaj polarizant și exponențial pentru întreaga țăranime din Muntenia, surprinsă cu câțiva ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în primul volum și după război, în „obsedantul deceniu” în volumul al doilea. Ilie Moromete este un personaj realist, multidimensional, avându-l ca model pe tatăl romancierului, Tudor Călărașu.

Marin Preda îi rezervă rolul de personaj reflector î primul volum, deoarece intervențiile sale în actul narativ completează punctul de vedere al naratorului. Cele două volume prezintă evoluția destinului protagonistului, drama sa de natură economică, dublată, mai ales, de drama paternității rănite.

În caracterizarea personajului trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

  • atitudinea protagonistului față de pământ
  • relația cu familia
  • viziunea asupra lumii – Weltanschauung – și relația cu istoria potrivnică.

Spre deosebire de Ion, protagonistul lui Rebreanu, din romanul omonim, Ilie Moromete nu fetișizează pământul. Departe de a fi o obsesie, o patimă oarbă, pământul este pentru Moromete garanția unei vieți tihnite, oferindu-i totodată iluzia libertății. Așadar, Moromete nu e obsedat de acumulare, el vrea să păstreze doar ceea ce are. pământul înseamnă demintate socială și umană, precum și șansa de a te mai gândi și la altceva, posibilitatea de a pătrunde secretele vieții. Moromete este un tip contemplativ care își dă seama că viața nu trebuie trăită cu frenezie. Moromete nu este inactiv, el acționează însă în spiritul credințelor și valorilor sale, de multe ori în contradicție cu spiritul epocii. O altă trăsătură care va declanșa momente conflictuale este lipsa de comunicare. Moromete crede că familia sa este în deplină consonanță cu aspirațiile și planurile sale, pe care omite. totuși, să le împărtășească. Acesta este motivul prăbușirii gospodăriei sale, deoarece fiii săi sunt animați de alte planuri, în acord cu timpurile pe care le trăiesc.

Ipostaza inițială de „pater familias” se clatină când înțelege că feciorii cei mari au o altă scară de valori decât el. Conflictul moral, între generații, e deosebit de puternic în ambele volume.

Viziunea despre lume a lui Moromete suportă și ea o metamorfoza profundă relația. Începutul declinului e marcat de scena simbolică a tăierii salcâmului. Prăbușirea copacului, în zorii zilei, pe fundalul bocetelor din cimitir, sugerează, de fapt, prăbușirea casei Moromete. Salcâmul este un arbore cu autoritate în sudul țării, critica literară considerându-l „dublul vegetal” al lui Ilie Moromete.

Dacă la început lumea este receptată de protagonist ca o imensă scenă pentru spectacolul vieții, ea se întunecă treptat. Plecarea fiilor la București e văzută ca o catastrofă, iar timpul și lumea în care trăiește se transformă într-o capcană. Așadar, viziunea asupra lumii devine sumbră, aproape apocaliptică.

O trăsătură fundamentală a lui Ilie Moromete este duplicitatea, capacitatea de disimulare. Dialogul convențional pe care îl construiește cu interlocutorii, vorbirea în paralel sunt două modalități prin care se realizează disimularea. Numai monologul interior dezvăluie adevărata gândire a protagonistului. Dotat cu ironie ascuțită, inteligent și cu simțul umorului, Moromete transformă existența într-un adevărat spectacol, fiind considerat liderul de necontestat al întâlnirilor din poiana fierarului Iocan.

Naratorul auctorial îi face un portret succint la începutul capitolului zece, volumul întâi: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent `911, făcuse războiul) și se află între tinerețe și bătrânețe”.

Scriitor realist, Marin Preda acordă o mare libertate de exprimare a personajului său, preferând mijloacele caracterizării indirecte: limbajul, mimica, gestica, reacțiile comportamentale și relațiile cu celelalte personaje. Analiza psihologică se realizează prin focalizare internă, monolog interior sau prin stil indirect-liber.

În finalul primului volum, timpul neîndurător își pune amprenta și asupra lui Moromete, din care mai rămâne doar„un cap de humă arsă” – metafora centrala a operei, care sugerează drumul simbolic al protagonistului, de la iluzie la realitate.

În volumul al doilea, a cărui acțiune se petrece în „obsedantul deceniu”, în timpul colectivizării, Moromete intră într-un con de umbră și întreaga sa personalitate stă sub semnul tragismului. „Ultimul țăran”, cum îl numește Nicolae, devine simbolul unei lumi pe cale de dispariție. Bătrân, bolnav, abandonat de Catrina, Moromete are o agonie lentă, lipsită de măreție. Pe patul de moarte, el îi mărturisește doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.” Afirmația are valoarea unui crez moral prin care Moromete se autodefinește și sugerează ca libertatea de gândire nu a fost confiscată.

Cele două volume prezintă epopeea tragică a țăranului care trăiește drama paternității rănite, dar și drama dispariției satului românesc tradițional.

Vezi SURSE