Scriitor cu vocaţie realistă, Marin Preda continuă tradiția romanului românesc de inspirație rurală, propunând o viziune nouă, originală asupra vieţii ţăranului roman.

Romanul Moromeţii este cea mai valoroasă creaţie axată pe o problematica socială, de la publicarea romanului Ion şi până în prezent. Aparţine prozei contemporane, postbelice, deoarece primul volum este publicat în 1955, iar cel de-al doilea , în 1967.

Geneza Ca și în cazul altor romancieri (Rebreanu), romanul este pregătit de o serie de nuvele care prefigurează motive și întâmplări și personaje ce vor fi incluse în roman. Întâlnirea din adâncuri, Dimineață de iarnă, O adunare liniștită etc. sunt o parte dintre nuvelele ce anticipează romanul și anunță preocuparea fundamentală a creației lui Marin Preda – destinul romanului.

Tema fundamentală a romanului este destrămarea civilizației tradiționale țărănești, la care se adaugă familia, paternitatea, timpul, viata şi moartea, iluzia libertății.

Romanul prezintă istoria unei familii de țărani din Câmpia Dunării, care cunoaște o adâncă şi simbolică destrămare de-a lungul unui sfert de secol.

Titlul e reprezentat de un substantiv propriu la plural, ce atrage atenția asupra unei familii.

Acțiunea primului volum este continuă, concentrată, prezentată cronologic, iar secvențele narative se nasc fie prin înlănțuire, fie prin alternanță. Evenimentele sunt plasate cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în satul teleormănean Siliștea-Gumești.

Primul volum este alcătuit din trei părți și 75 de capitole, surprinzând evenimentele, de la începutul și până la sfârșitul verii. O trăsătură a prozei realiste este simetria incipitului cu finalul, deoarece volumul debutează și se sfârșește prin supratema timpului, care în incipit „se pare că avea nesfârșită răbdare cu oamenii”. Ideea este reluată și la sfârșitul primului volum, când „timpul nu mai avea răbdare”. Afirmația aparține naratorului auctorial și răstoarnă în mod simbolic imaginea vieții „aparent tihnite” de la început.

Prima parte a romanului are un caracter expozitiv și este realizată din perspectiva unui narator ce datează și localizează în cea mai autentică tradiție realistă.

Primele pagini sunt construite în concordanță cu timpul sugerat. Scriitorul înfățișează scene de o mare simplitate și naturalețe din viața țăranului român din perioada interbelică și narează lent, insistând asupra fiecărui gest, amănunt sau replică.

Moromeții, adunați în jurul măsuței rotunde, dominați de figura unui tată sever par să fie întruchiparea vechii rânduieli. Structura familiei este cea milenară, însă mentalitatea se schimbă în raport cu timpul.

Moromeţii reprezintă ultima vârstă a romanului realist de tip doric* (în viziunea lui Nicolae Manolescu). De aceea, omnisciența se diminuează treptat, fapt demonstrat de reflexivul impersonal „se pare”, care trădează incertitudinea, nesiguranța naratorului. Perspectiva auctorială este și ea diminuată prin apariția reflectorilor, care dublează vocea narativă – Ilie Moromete în volumul întâi și Niculae Moromete în volumul al doilea.

Simetria compozițională este sugerată și de cele două imagini simbolice ale lui Moromete din incipitul și finalul primului volum: „rămas singur în mijlocul bătăturii” – imagine emblematică, premonitorie pentru destinul său – și „capul lui de humă arsă” – imagine care îl proiectează în mit.

Romanul are o structură cinematografică, scenică, deoarece Marin Preda dramatizează narațiunea prin dialog. Scenele au un caracter de spectacol, fiind reprezentative pentru viața tradițională a țăranului român:

  • scena cinei
  • tăierea salcâmului
  • întâlnirile duminicale din poiana fierarului Iocan
  • scena secerișului

Romanul evoluează pe două planuri narative distincte:

  1. planul protagonistului, Ilie Moromete
  2. planul-cadru, al întregii comunități rurale

Ca în orice roman, conflictele sunt puternice și bine conturate. Accentul cade pe conflictul moral dintre generații, deoarece sistemul de valori tradiționale al protagonistului nu coincide cu sistemul de valori al fiilor săi. Moromete trăiește un puternic conflict interior, generat , așadar, de drama paternității rănite, înșelate. Există numeroase conflicte secundare ce vizează relațiile dintre Moromete și sora lui, Maria, dintre Moromete și Bălosu, vecinul său, dintre Țugurlan și autorități etc.

Ca orice scriitor realist, Marin Preda își convoacă personajele sub un anumit pretext. Este vorba de cina în familia Moromete – bun prilej pentru conturarea intrigii  și a conflictelor. Aflăm că Ilie Moromete, protagonistul romanului, este un țăran mijlocaș dintr-un sat teleormănean care are două loturi de pământ și o mulțime de copii care să-l muncească. Autoritatea paternă face eforturi pentru a menține echilibrul fragil al unei familii hibride, formată din copii proveniți din mai multe căsătorii. Paraschiv, Nilă și Achim își disprețuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri și manifestă o puternică aversiune față de mama și surorile vitrege, Tița și Ilinca. Nemulțumirile lor sunt întreținute de mătușa Guica – sora lui Moromete, care se opusese căsătoriei cu Catrina. Niculae are aspirații intelectuale care depășesc posibilitățile financiare ale familiei.

Veșnic înglodat în datorii, Moromete este obsedat de plata impozitelor și a taxelor bancare și e nevoit să taie salcâmul pentru a-și rezolva problemele. El acceptă ca Achim să plece la București cu oile, pentru ca din vânzarea laptelui și a brânzei să-și acopere datoriile. Paraschiv și Nilă fură banii, caii și o parte din zestrea fetelor, finalizând planul trădării tatălui. După ce vinde din pământ și o parte din grădină, Moromete devine un alt om. Cele două drame cu care se confruntă – drama socială și drama paternității rănite – îl aduc la realitate. Din ţăranul ironic și vesel, stăpânit de plăcerea conversației nu mai rămâne decât un chip de humă arsă.

În paralel cu istoria Moromeților, Marin Preda prezintă și alte evenimente din viața satului ce dau valoare romanului: fuga Polinei cu Birică, participarea lui Vasile Bălosu la mișcarea legionară, boala lui Botoghina, revolta lui Țugurlan, strângerea taxelor sau serbarea școlară.

Ca roman al satului, Moromeţii volumul întâi are și o latură etnografică, deoarece reconstituie modul de viață al țăranului. Este o excepționala monografie epică a satului muntenesc interbelic, o frescă a tradițiilor rurale din perioada respectivă.

Cel de-al doilea volum ilustrează problematica „obsedantului deceniu”, deoarece acțiunea se petrece în anii `50. Satul tradițional e zguduit din temelii de efectele reformei agrare și ale colectivizării.

Moromete-tatăl trece în plan secund și întreaga lui personalitate stă sub semnul tragismului. Autoritatea paterna dispare treptat, bătrânul nemaiinspirând nici teamă, nici respect.

În satul postbelic, distrus de comuniști, se produc drame profunde. Moromete – „ultimul ţăran” este simbolul unei lumi crepusculare, pe cale de dispariție. Înșelat în așteptări de Niculae – devenit activist de partid , Moromete are o agonie lentă, lipsită de măreție. Bătrân, bolnav, părăsit de Catrina, el se stinge, nu înainte de a-i mărturisi doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă”. Afirmația are valoarea unui crez moral care definește personajul și care sugerează că libertatea de gândire nu-i fusese confiscată.

Cele doua volume prezintă epopeea tragică a ţăranului care trăiește drama paternității rănite, dar și drama dispariției satului românesc tradițional.

Încadrarea romanului:

  • roman contemporan/postbelic;
  • roman obiectiv/narațiune heterodiegetică– la persoana a treia singular;
  • aparține realismului psihologic;
  • roman al satului, al ţăranului;
  • diminuarea omniscienței prin apariția comentariului conjectural, acel reflexiv impersonal „se pare”, care trădează nesiguranța naratorului auctorial;
  • apariția reflectorilor;
  • „rămas singur în mijlocul bătăturii” – imagine emblematică pentru destinul personajului – anticiparea şi previzibilitatea romanului realist;
  • convocarea personajelor sub un anumit pretext – trăsătura a prozei realiste;
  • stilul indirect-liber – modalitate de expunere prin care gândurile personajului sunt prezentate la persoana a treia de către narator (a nu se confunda cu monologul interior, când gândurile sunt redate la persoana întâi de către personaj).
Vezi Trăsături ale prozei realiste

Vezi SURSE