Ion Luca Caragiale este considerat, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Slavici unul dintre marii clasici ai literaturii române.

Opera sa conturează două universuri distincte:

  • unul comic (în schiţe şi în cele 4 comedii);
  • unul tragic (ilustrat în Năpasta şi în nuvelele O făclie de Paşte şi În vreme de război).

Opera sa constituie un univers comic original și atât de românesc încât a pătruns în conștiința noastră națională și artistică, multe situații fiind identificate cu cele caragialiene. Trăsătura estetică fundamentală a operei sale este realismul, fapt constatat de Titu Maiorescu în articolul “Comediile dlui IL Caragiale”.

Comediile sunt inspirate din viață burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea  și surprind contrastul puternic dintre formă și fond, dintre ceea ce voiau să afișeze personajele și ceea ce erau în realitate.

O scrisoare pierdută, capodopera lui Caragiale, lărgește orizontul social și tipologic, personajele sale provenind din marea burghezie, cea care a acumulat în plan material și a ajuns acum la putere. Este o comedie de moravuri și de caractere care dezvăluie viața familială și publică a burgheziei.

 Tema o constituie satirizarea moravurilor politice și familiale ale burgheziei ajunse la putere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Titlul comediei substantivului comun articulat cu articol nehotărât indicând faptului că întâmplarea în sine nu este importantă, ci acțiunea pe care o declanșează.

Subiectul Acțiunea are loc în capitala unui județ de munte unde, pe fondul campaniei electorale, are loc un conflict între un reprezentant al opoziției locale, avocatul Nae Cațavencu, directorul ziarului Răcnetul Carpaților, care dorește să fie ales deputat, și fruntașii conducerii locale, Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și Zaharia Trahanache, șeful partidului local, care consideră că au tot dreptul să dirijeze viața politică a județului, în interes personal.

Pentru a-i forța să-l aleagă deputat, Cațavencu îl șantajează pe Tipătescu cu o scrisoare de amor adresată de prefect soției lui Trahanache, Zoe. Scrisoarea este pierdută de Zoe și găsită de un cetățean turmentat de la care o fură Cațavencu.

Speriată de șantaj și de oprobriul public, Zoe face presiuni asupra lui Tipătescu și Trahanache și obține promisiunea celor doi de a-l susține pe Cațavencu.

Când totul părea să se rezolve, lucrurile iau o turnură neașteptată sub forma depeșei de la București care cere reprezentaților politici locali să-l treacă pe listă pe Agamemnon Dandanache.  Lucrurile se încurcă și mai mult în timpul ședinței în care se anunță numele candidatului, culminând cu o încăierare între cele două grupuri în timpul căreia Cațavencu va pierde scrisoarea ascunsă în căptușeala de la pălărie.

Situația se limpezește în actul patru, când scrisoarea este recuperată de Zoe de la cetățeanul turmentat care o găsește pentru a doua oară. Cațavencu schimbă tactica și acceptă patronajul coanii Joițichii care îi promite sprijinul său în alegerile viitoare. Toată lumea se împacă, iar micile pasiuni sunt date uitării.

Compoziția Pornind de la un pretext care declanșează conflictul, apar  personajele principale Tipătescu, Trahanache, Zoe alarmate de un eveniment care va fi dezvăluit treptat cititorului. Apoi acțiunea ce centrează în jurul lui Nae Cațavencu, reliefându-se astfel conflictul fundamental, care asigură unitatea de acțiune a operei. personajele secundare sunt și ele puse în stare de alertă, iar situația se complică odată cu intrarea în scenă a cuplului Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădare și se amplifică și mai mult cu venirea lui Dandanache. Conflictul se acutizează progresiv, prin tehnica bulgărelui de zăpadă care se realizează prin trei procedee:

  • repetiție – asigurată prin cetățeanu turmentat ale cărui intrări în scenă creează stări de tensiuni niciodată rezolvate pentru că, neaducând scrisoarea, conflictul declanșat de pierderea ei nu se rezolvă.
  • evoluția inversă a seriilor de personaje: dacă în momentul inițial Cațavencu dădea impresia că va triumfa, el pierde, iar grupul Tahanache-Tipătescu-Zoe care era în pericol de a pierde, triumfă în final.
  • interferența seriilor de personaje aflate în conflict creează o vervă comică ce culminează cu împăcarea tuturor personajelor și scena de final.

Natura și mijloacele comicului   

Dramaturgul speculează aspectele comice ale evenimentelor, ale comportării oamenilor, ale circulației ideilor și cuvintelor. Există mai multe mijloacele de realizare ale comicului

  • comic de situație, rezultat din fapte neprevăzute și din grupuri insolite: triunghiul Trahanache-Zoe-Tipătescu, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, Cetățeanul Turmentat, numărarea steagurilor de către polițaiul Pristanda, combinațiile diverse de adversari. Caragiale folosește o serie de scheme tipice, cunoscute în literatura comică universală – încurcătura, coincidența, echivocul, relațiile succesive, qui-proquo-ul, acumularea progresivă.
  •  comic al intențiilor reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și personaje. Substanța piesei este supusă atitudinii autorului față de personajele sale: ironică, umoristică, sarcastică, grotescă. Caragiale este un scriitor obiectiv, el dă viață personajelor sale, însă nu este un scriitor indiferent. Deși este îngăduitor față de personajele sale, nu iartă trăsăturile prin care oamenii devin ridicoli.
  • comic de caracter Acest tip de comic este realizat prin contrastul între ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt, apropiindu-l pe Caragiale de Moliere
  • comicul de limbaj este remarcabil, iar Caragiale are capacitatea de a surprinde cele mai fine nuanțe ale limbii vorbite. Comicul de limbaj, care scoate în evidență incultura persoanejelor, poate fi urmărit la nivelul lexicului și al sintaxei:

la nivel de lexic – deformări prin pronunțiefamelie, andrisant, plebicist, bampir, renumerație, etimologie popularăcapitalist – locuitor al capitale, prin sensuri inadecvateliber-schimbist înseamnă pentru Cațavencu elastic în concepții;

  – la nivel de sintaxă – gramatical, frazele sunt bine construite. Comicul survine din construcțiile bizare, paradoxale, idei naive:  contradicția în sensuri (după lupte seculare care au durat 30 de ani, sau 12 trecute fix) sau nonsensul („Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”), truismele (un popor care nu merge înainte, stă pe loc”, „unde nu e  moral, acolo e corupție și o societate fără prințipuri, va să zică că nu le are”). Printre procedeele folosite sunt repetiția obsedantă care abate atenția de la fondul comunicării la formă și interferența registrelor stilistice (treceri de la stilul familiar la cel oratoric într-o situație care necesită alt mod de exprimare). 

  • comicul de onomastică  Fiecare nume indică câte o trăsătură de caracter a personajelor. Astfel, numele lui Zaharia Trahanache scoate în evidență bătrânețea și decrepitudinea, dar și faptul că poate fi manipulat cu ușurință (trahanaua este o coca moale). Tipătescu vine de la tip și este în deplină consonanță cu statutul său de crai. Cațavencu, de la cață și sugerează demagogia. Farfuridi și Brâncovenescu au nume cu rezonanță culinară sugerând inferioritatea, vulgaritatea și lichelismul. (Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale)

Tipurile create de Caragiale sunt pline de vitalitate și originale, opera sa fiind o adevărată frescă a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

 Bibliografie

  • GHEORGHIU, Vladimir; MANOLESCU, Nicolae; NICOLAE, Nicolae I.; OTOBÂCU, Constantin – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică și pedagogică, București, 1985;
  • ALECU Viorel;  Dogaru, Vadim; PIRU Alexandru – Literatura română, Manual pentru anul II – liceu, Editura didactică și pedagogică, București, 1974