Octavian Goga se definește în limba română ca reprezentant al celor mulți și asupriți din Transilvania. Cele patru volume antume de versuri: Poezii – 1905, Ne cheamă pământul – 1909, Din umbra zidurilor – 1913 și Cântece fără țară – 1916 se constituie într-o monografie lirică a satului ardelenesc de la cumpăna celor două secole.
Volumul de debut Poezii, se deschide cu poezia Rugăciune care reprezintă profesiunea de credință a poetului – ars poetica și rezumă crezul estetic al autorului, definind opera viitoare drept „cântarea pătimirii noastre”. Aceste cuvinte relevă principala trăsătură a poeziei lui Goga: evocarea suferinței colective a românilor transilvăneni.
Tema o reprezintă menirea poetului de a da glas suferinței poporului, de a-l călăuzi pe drumul salvării și a face din poezie un instrument de apărare a celor asupriți.
Titlul este o metaforă prin care poetul redă ideea că actul creației este un har divin, o taină pe care doar Dumnezeu o poate dezlega. Mesajul mesianic este susținut de tonul profetic, poezia fiind străbătută de un lirism obiectiv prin care poetul își refuză trăirile și alege să vorbească în numele întregului popor.
Compoziție și structură În poezia Rugăciune autorul își exprimă concepția privitoare la menirea poetului, alegându ca expresie monologul liric adresat divinității. Poezia este alcătuită din șase strofe. Prima strofă redă invocarea divinului de către poetul la început de drum înfățișat prin metafora drumețului ostenit „cu trupul istovit de cale”. Cele două epitete din primul vers rătăcitor, cu ochii tulburi sugerează momentul de cumpănă pe care-l trăiește artistul când încă nu a găsit calea creației. Deruta sa existențială provine din dorința de a renunța la sine pentru a da glas în versurile sale durerii celor mulți. Pentru aceasta, el cere divinul să-l înzestreze cu Tăria urii și-a iubirii, cu cântecul, cu lumina.
Adevărata menire a artistului fiind asumarea destinului colectiv, primejdia de a o uita capătă proporții de apocalipsă biblică:
În drum mi se desfac prăpăstii
Și-n negură se-mbracă zarea.
Actul scrierii este precedat de o dramă a inspirației să-mi tulbure izvorul.
Trebuie remarcată seriile sinonimice, cu valoare simbolică cale, drum, cărare sau vocativele stăpâne, părinte, tu, Doamne care apar chiar în prima strofă și sugerează relația om-divinitate în diferite stadii.
Tot la modul biblic propriile doruri și ispite capătă rezonanță de păcat primordial. Într-un limbaj metaforic, poetul își indică izvorul viitoarei sale creații: tânguirea celor mulți și oprimați „cei rămași în urmă”.
Poetul i se adresează divinității într-o rugă al cărei patetism se traduce în eternul gest al îngenuncherii:
Eu cad neputincios, stăpâne
În fața strălucirii tale
Eu în genunchi spre tine caut”.
Sensul acestei implorări se clarifică în ultimele două versuri din strofa a doua:
În veci spre cei rămași în urmă
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Misiunea mesianică a actului de creație este pregătită încă din strofa a treia: poetul dorește să devină un luptător a cărui poezie să cuprindă în rezonanțele ei „glasul de aramă” – aluzie la dangătul clopotului – destinul celor mulți.
Strofa a patra opune două atitudini lirice posibile: una este cea a renunțării la propriile frământări existențiale – „rostul meu, patimile mele” – cealaltă este asumarea durerilor mulțimii la care creatorul vrea să fie părtaș
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine a plânge.
La nivel lexical, opoziția dintre cele două atitudini lirice se realizează prin grupurile de termeni aflați în antiteză: patimile mele, durerea altor inimi, rostul meu, jalea unei lumi, ca și prin folosirea lui ci adversativ la începutul versului penultim. Durerea, rostul, jalea, să plângă definesc caracterul elegiac al operei lui Goga.
Strofa a IV-a este purtătoarea ideii fundamentale a poeziei:
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
În strofa a V-a sunt prefigurate și alte idei privind creația viitoare a poetului: ea va trebui să integreze visul de libertate neîmplinit al neamului (doruri fără leacuri) să aibă forța pustiitoare a stihiilor (metafora viforului) zămislite din condensarea veacurilor de robie. Imaginea umiliților care gem în umbră, cu umeri gârbovi de povară trimite la chipurile țăranilor palizi și slabi din poezia lui Goga este una dantescă.
Imperativul dă-mi susține titlul poeziei. Punctul culminant este atins la sfârșitul strofei a V-a, prin versurile Durerea lor înfricoșată// În inimă tu mi-o coboară poetul dorind să participe afectiv la soarta transilvănenilor și să se transforme într-un depozitar al acestui zbucium existențial.
Ultima strofă este construită ca un crescendo ce culminează cu imaginea furtunii, metaforă a revoltei integrate într-un circuit universal:
În suflet seamănă-mi furtună
Să-l simt în matca-i cum se zbate
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate
Și cum sub bolta lui aprinsă
În smalț de fulgere albastre
Încheagă-ți glasul de aramă
Cântarea pătimirii noastre.
Metafora strunelor înfiorate va străbate prevestirea unei răzbunări – metafora fulgerelor, a cărei sonoritate gravă de aramă va da expresia unei cântări a pătimirii noastre, sintagmă ce definește întreaga creație a lui Goga. Pronumele noastre care apare la sfârșitul poeziei arată contopirea poetului cu suferințele celor obidiți.
ELEMENTE DE PROZODIE: poezia este alcătuită din 6 strofe de către opt versuri. Măsura versului este de nouă silabe, iar rima se realizează doar la nivelul versurilor 2 cu 4, 6 cu 8.
Limbajul religios, cu cadență liturgică, imprimă poeziei un caracter de atemporalitate, iar starea de rugă este sugerată de frecvența pronumele personal la persoana întâi asociat cu pronumele personal la persoana a doua, verbele la imperativ și substantivele în vocativ.
No Comments Yet