Critica împotriva lipsei de idealuri sau a falselor idealuri din vremea sa apare și în cele cinci Scrisori:

  • Scrisoarea I și Scrisoarea II – analizează soarta omului de geniu, savant au artist, în societatea burgheză
  • Scrisoarea III – condamnă lipsa de patriotism și demagogia contemporană în comparație cu dragostea de patrie  a vechilor voievozi.
  • Scrisoarea IV și Scrisoarea V – satirizează înjosirea sentimentului dragostei în societatea burgheză

Dintre epistolele eminesciene, Scrisoarea  III este cea mai cunoscută. A apărut întâi în Convorbiri literare din 1 mai 1881 și a fost reprodusă de Eminescu însuși în Timpul din 10 mai 1881.

Ca și Împărat și proletar, poemul este construit pe o antiteză, de data aceasta fiind fiind opuse trecutul și  prezentul, adevărata dragoste și lipsa de patriotism sa patriotismul de paradă.

STRUCTURĂ.  Poezia este alcătuită din două părți. Prima parte evocă un episod din trecutul nostru îndepărtat, iar cea de-a doua biciuiește pe un ton vehement corupția, demagogia, lipsa de patriotism a clasei conducătoare contemporane poetului.

Prima parte, inspirată, în parte, din Istoria Imperiului Otoman  de Iosif von Hammer, narează bătălia cu turcii de la Rovine, din 10 octombrie 1394.

Poezia debutează cu visul sultanului de cucerire a lumii, simbolizată prin coborârea pe Pământ a  Lunii, stăpână a imensităților, prefăcută în fecioară.

Visul continuă cu o altă alegorie, din inima sultanului adormit crește un arbore uriaș, umbrind cu ramurile lui universul, semnifică împlinirea visului de dragoste lumească a întemeietorului, prin luptele urmașilor săi. În vremea lui Baiazid-Fulgerul (1389-1402), oștile turcești ajung până la Dunăre.

Narațiunea  ia forme dramatice. Baiazid este întâmpinat de domnitorul Tării Românești, Mircea, un bătrân simplu în vorbe ca și în înfățișare, pașnic (în consonanță cu numele mir = pace, lume, în slavonă), doritor de bună înțelegere, dar pregătit să răspundă unei provocări la război.

La înșiruirea victoriilor sultanului împotriva Apusului. Mircea amintește de luptele seculare ale poporului român împotriva cotropitorilor, nu din trufie, nici pentru glorie, ci din iubirea de „moșie”. Aici poetul modifică adevărul istoric și plasează bătălia de la Nicopole, din 1396, înainte de cea de la Rovine.

Înfruntarea celor doi creează o scenă memorabilă prin vigoarea dialogului, iar vorbele lui Mircea au valoare de maxime, devenind proverbiale:

De-o fi una, de-o fi alta…Ce e scris și pentru noi

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.

                                   *

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști…

Cum veniră se făcură toți o apă și-un pământ.

                                    *

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este

Dușmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste…

                                    *

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid,

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!  

Urmează bătălia de la Rovine care impresionează prin imagini vizuale și auditive: călăreții roiesc bătând cu scările lor de lemn, caii iau pe copite fața negrului pământ arcurile se întind iar săgețile vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie și cad ca grindina; asabii se risipesc, iar pedeștrii cad în genunchi.

Prima parte a poeziei se încheie cu odihna luptătorilor și scrisoarea – carte – trimisă din tabără de unul dintre fiii voievodului iubitei sale, compusă după o doină de cătănie culeasă chiar de Eminescu însuși.

De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine

Nu din gură, ci din carte

Că ne ești așa departe…

Partea a doua, construită în antiteză cu prima, este un pamflet politic, ținta sarcasmelor poetului fiind Partidul Liberal aflat atunci la putere și împotriva căruia Eminescu scria zilnic în Timpul cu un acut spirit critic.

Locul patrioților de altădată l-au luat oamenii de nimic:

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii

Ideea este reluată sub forma unei invocații retorice menite să o reliefeze mai mult:

O, eroi, care-n trecutul de măriri vă adumbriseți

Ați ajuns acum de mode de vă scot din letopiseți

Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Poetul construiește tabloul societății contemporane lui văzute ca un bâlci de saltimbanci comici. Capitala țării, Bucureștiul, a devenit o cetate a pierzaniei, în care celebritățile se nasc la ușa cafenelelor și se adună în parlament ca într-un templu al spoielii la o reprezentație de iarmaroc.

Măști cu toate de renume din comedia minciunii

Destinele țării sunt în mâinile unor conducători lacomi, egoiști și răi, străini de aspirațiile poporului pe care-l conduc, față de care Eminescu este neîndurător.

Poetul le contestă acestora calitatea de legiuitori ai țării, ei fiind, de fapt, ctitori de așezăminte de desfrâu și pacienți de balamuc. Pătura conducătoare e „un gunoi format din „plebea” și „iloții” Levantului*.

Tot ceea ce este însemnat cu pata putrejunii în natură asaltează sfatul țării, trăsăturile fizice fiind în deplin acord cu cele morale:

Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații

Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

O critică necruțătoare aduce poetul și tineretului învățat la Paris, în localurile de perdiție ale faimoasei capitale și întors în țară îmbătrânit înainte de vreme. Eminescu îi apostrofează pe tinerii cosmopoliți amatori de câștiguri fără muncă:

Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă

Deși a doua parte a Scrisorii prezintă multe similitudini cu articolele publicate împotriva clasei politice, în poezie Eminescu pune în mișcare un vocabular mult mai bogat, iar critica socială devine invectivă: pocitură, broască, smintit, stârpitură, fonf, flecar, gușat, bâlbâit, privire-mpăroșată, negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, o expresie lirică a indignării**.

Poemul se încheie cu invocarea lui Vlad Țepeș, subliniind necesitatea sancționării rapide și exemplare a conducătorilor, trădători ai intereselor țării:

Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.

Și în două temniți large*** cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.

ELEMENTE DE PROZODIE
Ritmul poeziei este trohaic, măsura de 16 silabe, iar rima împerecheată.

În scrisoarea fiului domnitorului, care este plasată ca un intermezzo, un element de respiro între cele după părți ale poeziei după lupta dintre cele două oștiri, este de factură folclorică, Eminescu prelucrând o doină de cătănie culeasă de poetul însuși.

MIRCEA- BAIAZID Scena întâlnirii dintre cei doi conducători de la sfârșitul primului tablou din partea întâi este patetică și dezvălui însușirile și intențiile acestora. Modalitatea de expunere este dialogul.

Trăsătura dominantă a lui Mircea este dragostea de țară și de popor. Bătrânul voievod dorește să ajungă la o înțelegere cu sultanul pentru a scuti țara de o nouă ciocnire sângeroasă.

Mircea impresionează în primul rând prin modestie, simplitate, înșelăciunea și demnitatea cu care pledează cauza dreaptă a poporului român. În vorba sa cumpănită se poate vedea calmul conducătorului încrezător în forțele morale ale poporului său.

Tonul folosit față de Baiazid este ferm, însă nu lipsit de diplomație.

Cât suntem încă pe pace eu îți zic: Bine-ai venit!

Vorbirea firească a domnitorului român este punctată de expresii arhaice, introduse de poet cu măiestrie pentru a sugera limba veche.

Baiazid este tot la fel de bine conturat ca și Mircea. În contrast cu domnitorul român, Baiazid are atributele cuceritorului: este îngâmfat, arogant, nerăbdător să adauge laurii unei noi victorii.

El nu este preocupat decât de gloria sa, iar discursul său începe și se termină cu o interogație retorică ce exprimă disprețul său față de domnitorul român.

Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

[…]

Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Și purtat de biruință să mă-mpiedic de-un moșneag?

Baiazid încearcă să-l intimideze pe Mircea pe de-o parte folosind cuvinte dure, chiar jignindu-l, iar pe de altă parte înșirând în termeni hiperbolici victoriile obținute până atunci care au culminat cu înfrângerea trupelor creștine la Nicopole. În fața laudelor lui Baiazid replica lui Mircea este dură și amenințătoare

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști…

Acestui șuvoi de vorbe, Mircea le opune istoria poporului său, care a rezistat pe pământul acesta în fața multor năvălitor, de la Darius la împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă. Soarta acestora a fost aceeași pe care avea s-o aibă și Baiazid, iar vorbele grele ale lui Mircea o prevestesc.

Cum veniră se făcură toți o apă ș-un pământ.

În discursul său, Baiazid vorbește meru în numele său – eu, în timp ce Mircea vorbește în numele întregului popor – noi.

În bătălia de la Rovine, armata de cinci ori mai puternică a lui Baiazid a fost înfrântă de ostașii români.

Lupta a fost atât de crâncenă încât cronicile bizantine și bulgărești scriau că „s-au tras atâtea săgeți, că cerul nu se putea vedea de mulțimea lor”.

FIGURI DE STIL Printre figurile de stil, se pot remarca un șir de repetiții sugerează creșterea continuă a puterii otomane, de la Osman întemeietoru, până la Baiazid: 

An cu an împărăția tot mai largă se sporește,

Iară flamura cea verde se înalță an cu an

Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.

Repetiția este folosită și în descrierea luptei care vine, vine, vine, calcă totul în picioare, alături de aliterație vâjâind ca vijelia… , cuvinte de efect onomatopeic Durduind soseau călării… și comparațiile spectaculoase

Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Baiazid își descrie oștile printr-o metaforă – uraganul ridicat de semilună. Tot printr-o metaforă se autodefinește, aluzie la numele său dat de contemporani – Fulgerul.

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.

Țările creștine unite împotriva Imperiului Otoman sunt și ele desemnate printr-o metaforă – Tot ce stă la umbra crucii, iar numărul lor impresionant printr-o hiperbolă – râuri-râuri.

Personificarea – în fața forțelor cruciate, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii.

Enumerația – Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul

Epitetul – blândei veri, tăinuitelor dureri, capete pletoase, corăbiile negre

ELEMENTE ROMANTICE Deși epistola în versuri este o specie cultivată în special de scriitorii clasiciști, Scrisoarea III conține elemente romantice

  • evocarea unei pagini de istorie națională
  • utilizarea antitezelor, a contrastelor
  • inspirație din folclor
  • îmbogățirea limbajului poetic cu expresii populare, considerate de clasiciști vulgare
  • dezvăluirea și condamnarea unor racile**** caracteristice societății capitaliste

CONCLUZIE Scrisoarea III este cea mai adâncă expresie a patriotismului eminescian, formulat în stil de epopee în prima parte și în stil de satiră vehementă cu invective pamfletărești în partea a doua.

George Călinescu remarca că valoarea deosebită a versurilor din Scrisoarea III provine din faptul că acestea sunt memorabile și  ușor de declamat.

 
*Levant = Răsărit, zona Asiei Mici
**un isvor de șiretlicuri – M. Eminescu se referă la politicianul și avocatul Pantazi Ghica, de asemenea scriitor și critic literar
       ochi de broască – face referire la ministrul de interne al vremii C.A.Rosetti
***licență poetică = ușoară abatere de la regulile gramaticale pentru a obține ritmul și rima dorită sau pentru a realiza o notă stilistică aparte
****racile = defecte

Bibliografie:

  • Gheorghiu Vladimir; Nicolae Manolescu; Nicolae I. Nicolae; Constantin Otobâcu – Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică și pedagogică, București, 1985;
  • Murărașu, D. – TEXTE COMENTATE – EMINESCU, Scrisori, Editura Albatros, București, 1972.