TRĂSĂTURI ale simbolismului:

  • a apărut în Franța la sfârșitul sec al XIX-lea până în preajma primului război mondial
  • se manifestă prin excelență în genul liric, dar elemente se pot vedea și în dramaturgie și proza vremii
  • s-a răspândit rapid în întreaga Europă
  • postulează existența planului suprarealității, al ideilor pure, al absolutului și posibilitatea de a ajunge prin tehnici inițiatice la cunoașterea suprarațională, transcendentă
  • explorează domeniul subconștientului, aplecare asupra eu-lui
  • în domeniul psihic, simbolismul seamănă cu o stare de criză
  • la simboliști, sensibilitatea se caracterizează prin
–   anxietate (termenii cheie sunt nevroza sau spleen-ul)
–  spirit decadent
–  gust al morbidului
–  gust al bizarului
–  dereglarea simțurilor
  • impune o nouă retorică bazată pe folosirea simbolurilor, a sugestiei, a inovațiilor prozodice (versul liber)
  • mijloacele de a reproduce misterul cosmic sunt non-raționale
  • ambiguitatea – principiul limbajului poetic modern
  • TIMPUL în poezia simbolistă este timpul istoric, se raportează la sfârșitul de secol, perceput ca o perioadă a decadenței
  • poeții redescoperă mitologii antice sau invocă lumea ideilor pure, atemporale
  • trăiesc acut presiunea timpurilor moderne
  • nu propun o întoarcere în timp, ci o trăire a timpului
  • obsesia trecerii timpului, percepția efemerului, a duratei imateriale

Reprezentările textului simbolist

  • universul citadin
  • formele vieții moderne
  • spații artificiale
  • paradisuri artificiale
  • imagini emblematice –  lebăda, parcul, trandafirul, corabia, păsările
  • simboluri ezoterice – numere magice, Narcis, Salomeea, etc.

Prin obsesia ideilor pure, poezia poate deveni artificială, fadă, lipsită de vigoare, abstractă. Prin căutare de noutăți, ea poate deveni ostentativă, bizară.

SIMBOLISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Simbolismul românesc s-a manifestat aproape exclusiv în poezie și marchează începutul poeziei moderne, al teoretizării actului artistic/poetic.

Exponenți ai simbolismului românesc:

 

  • Alexandru Macedonski (1854-1920) este cel prin care simbolismul a început să se afirme în literatura română.
  • Mircea Demetriad (1861- 1914)
  • Ștefan Petică (1877-1904) – primul simbolist român autentic
  • Ion Minulescu (1881 – 1944)      –  a apărut când curentul s-a impus teoretic [simboliști întârziați],    îl ilustrează cu originalitate  și consecvență
  • George Bacovia (1881-1957)      –  Bacovia are o operă-repertoriu al temelor tipice

Simbolul

Simbolul [< gr. Symbolon și desemnează un obiect rupt în două care funcționa ca semn de recunoștere între două persoane] este o imagine concretă cu semnificație proprie dar și cu un sens abstract, în funcțiile de  corespondențele create.

Legătura dintre imagine și sens – poate fi arbitrară sau motivată.

Simbolul stabilește legături între două planuri

– al obiectului concret (imagine și sens)
 – al semnificației abstracte

Simboliștii preiau teoriile filozofice și mistice ale analogiei universale prin care există o legătură în planul realității și cel al ideilor pure. Poeții au rolul de a le face cunoscute cititorilor, într-un mod indirect, prin s i m b o l,  imprimându-i acestuia o funcție de cunoaștere, de investigare a misterului cosmic.

Simbol autentic, spontan – indică intuitiv ceva necunoscut încă, realitatea spirituală care nu poate fi numită direct

Simbol convențional  – exclude emoția, este o simplă desemnare clișeizată (ramura de    măslin)

Alegoria transpune în imagini convenționale o abstracție care poate fi numită și direct. Ea traduce o idee prin mai multe simboluri

Simbolul nu este explicat, el este a m b i g u u  pentru că nu i se atribuie o singură semnificație

Stilistic, simbolul se poate crea:

  • prin repetiție – cuvânt cheie reapare în mod insistent, ceea ce trimite la ideea că există o imagine dincolo de cea propriu-zisă. (Bacovia, Plumb, Amurg violet)
  • punerea în scenă, dezvoltarea narativă (Dimitrie Anghel Fantazie)

În simbolul românesc – predilecție pentru simbolul vegetal.

În textele simboliste perspectiva e de obicei schimbată – cadrul natural este artificializat , redus la dimensiunea florii din vază – ceea ce poate modifica și sensul căderii – reprezentare morții, a trecerii timpului, a melancoliei, a dematerializării, a voluptății (sugerate de culoare și parfum).

Sinestezia

Sinestezia – procedeu de construcție a imaginii prin asocierea spontană între senzații de natură diferită care par să se sugereze reciproc – parfum-sunet-culoare

În simbolistica românească, sinestezia apare mai rar, simboliștii români având preferință lexicală pentru câteva cuvinte – metaforă sinestezică este o formă a artificializării limbajului poetic

  • dulce
  • blond (impresie luminoasă foarte vagă)
  • sonor, caracter destul de ambiguu, cu capacități combinatorii mari
  • a vibra și vibrație – creează imagini ambigue evocă, deopotrivă, imagini auditive, vizuale sau tactile

Metafora cea mai răspândită, banalizată, este cea a muzicii – sunetele și parfumurile alcătuiesc o interpretare muzicală.

Sugestia este cea mai vagă noțiune. Accesul la transcendent nu se poate realiza decât pe căi mediate – simboluri, aluzii, ambiguități, elipse. Misterul nu poate fi presimțit decât de cititor. Vagul are avantajul de a crea noi conexiuni, de a permite multiple lecturi ale textului.

Ambiguitatea este creatoare de sensuri noi și poate fi atinsă prin diferite strategii nedeterminarea (prin folosirea de pronume și adverbe nehotărâte sau substantive nearticulate), cuvinte cu sens abstract (permit mai multe interpretări, însă utilizarea lor în exces reduce lirismul și banalizează discursul – tristețe, rătăcire, îndoială, spaimă, uitare, pace, inimă, plâns, gând, viziune, ideal, vis etc.), perifrazele (aluzia – formă de a evita numirea directă a unui obiect sau persoane), incertitudinea (prin folosirea adverbelor parcă, poate, sau din prezentarea mai multor ipoteze), elipsa (absența unor părți din enunț, care pot fi reconstituite de către cititor), suspensia (întreruperea enunțului, cu o continuare previzibilă, dar nu în termeni exacți), metafora, efectele sonore (simbolismul fonic, aliterațiile, muzicalitatea ritmului creează efecte de sens vagi, evocative).

TIMPUL

Simbolismul surprinde fluiditatea timpului. Temporalitatea nu mai e doar o temă a liricii, devenind materialul ei fundamental.

  1.  Majoritatea poeziilor simboliste sunt scurte în care este surprins un moment în devenirea temporală, printr-un gest, printr-o mișcare, printr-o apariție fugară sau dispariție.

Efectul se obține printr-un joc al timpurilor gramaticale perfect simplu/imperfect.

  1. Prezentul este pus sub semnul trecutului pe care-l prelungește sau al viitorului.
  2. Dinamizarea imaginii – când descrierea se realizează în termeni dinamici, imaginea se integrează curgerii timpului
  3. Figurile obsesiei

Clișeele sunt vizibile în simbolism.

Forme de manifestare a estetismului

  • Valorizarea estetică a lumii – este prețuit ceea ce este rar sau nou
  • Valorizarea estetică a naturii – natura sălbatică apare inferioară prelucrării izvorul este înlocuit cu un havuz, pădurea cu un parc.
  • Artificializarea naturii prin construcția unor imagini elaborate, hieratice, prin abstracție, prețiozitate și intelectualism – acumulare de simboluri, încifrare – elementele naturale sunt identificate metaforic cu pietre prețioase, cu opere de artă, elemente de civilizație umană.
  • Tendința de artificializare se reflectă prin găsirea neologismului rar
  • Discursivitatea, ironia, inter-textualitatea

Simbolismul magic și mistic, negativ și obsesiv, uneori macabru, exclude ironia, mai ales autoironia destructurantă. Simbolismul român e lipsit de umor. Bacovia este cel mult sarcastic. Excepție face Minulescu care este parodic, auto-parodic, cu dispoziție spre joc și capacitatea de a produce efecte umoristice.

Inter-textualitatea – trimiterea la alte texte, imitarea conștientă și ludică – este un aspect al modernismului post-simbolist, întâlnit la Minulescu și, ușor, la Bacovia.

INOVAȚII FORMALE

Simboliștii români au introdus în literatura rămână o serie de inovații formaleȘ

  • forme fixe de poezie,
  • rafinarea a numeroase figuri de repetiție
  • jocul cu formele
sunete
ritm
rimă
lungimea versului
structura formei

 

ELEMENTE DE PROZODIE

Poemul este prezentat ca o piese muzicală chiar prin titlu: romanță (termen pe care Minulescu îl folosește intens – și în combinația Romanță fără muzică), dar și prin adoptarea de forme prozodice apropiate de cele ale unor specii muzicale (refrenul) și chiar prin introducerea în text a denumirilor de note muzicale.

Rima, repetiția, ritmul – simboliștii recurg uneori la muzicalitatea suplimentară a rimei interioare. Efecte sonore se obțin și prin repetarea unor unități mai mari ale textului – cuvinte, grupuri de cuvinte, versuri, aspectul sonor fiind subordonat sensului într-un context diferit.

Simboliștii români caută formule noi de combinare a măsurilor și a ritmurilor, folosind versul foarte scurt – monosilabic și bisilabic.

Versul liber  – încalcă canoanele tradiției prozodice.

Poemul în proză este impus de simboliști ca specie autonomă. Se caracterizată prin densitatea figurilor de stil specifice poeziei

  • paralelism sintetic
  • metaforă
  • elipsă

Poezia simbolistă se fixează în universul interior  psihic, imaginativ, mistic și mitic. Timpul este perceput dintr-un reper al prezentului. Miturile sunt actualizate, retrăite. Poetul nu caută autenticitatea trecutului, ci caută să rezolve criza de identitate a prezentului

Zafiu, Rodica – Poezia simbolistă românească, Editura Humanitas, 1998;