Poezia aparține ciclului Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, scrise între anii 1954-1956.

Păstrând modelul shakespearean, sonetele lui Voiculescu se impun ca un moment unic în poezia românească prin forța lor lirică, conținut ideatic și plasticitate expresiei.

MOTIVE

Motivele care predomină Ultimele sonete… ale lui Voiculescu sunt: lumea vegetală, animală, miturile, moartea, timpul, spațiul, alchimia, anotimpurile și altele.

În sonetele sale, Voiculescu reușește să dea o valoare artistică  dualității esențiale a iubirii: dragostea ca exercițiu spiritual suprem și ca forță pasională, aproape tragică. Mai mult, poetul conferă iubirii durata peste timp, participarea la eternitate, o idee care se regăsește și în opera lui Shakespeare, poezia fiind privită ca o transfigurare a iubirii.

SEMNIFICAȚII

Poezia debutează cu o metaforă „din clarul miez al vârstei” a bărbatului matur, emanând demnitate și siguranță. Femeia este redescoperită pare a fi reîntâlnită și privită în față în toată frumusețea ei biruitoare. Ochii ei asemănați cu aștrii cerești sugerează iubirea ușor sacralizată., femeia părând o ființă cerească. Forța geniului dă proporții nemăsurate iubirii ridicând ființa adorată până la unitatea absolută, platonică a iubirii. Atitudinea îndrăgostitului este aproape pioasă, iar iubirea este trăită spiritualizat „Mă înfățișez cu duhul nu te sărut pe gură”.

Puritatea iubirii este sugerată de comparația ca peste floare și de verbul respir, exprimând ideea de contopire cu iubita creând o unitate existențială inseparabilă. Iubirea capătă trăsăturile absolutului, se spiritualizează pana la sacralizare.

„Și nu mai ești de-acuma trupească o făptură,// Ci un potir…” din care poetul se împărtășește, iubirea fiind forța care revitalizează și transcende, o “forță ideală”.

Ultimele 5 versurile au o gradație ascendentă spre un punct culminant în care poetul cunoaște nemărginirea și iubirea în cele mai înalte sfere, dincolo de pragul absolutului. Iubirea este transfigurată în “marea poezie”,  poetul supunându-se condiției sale de creator a cărui natură divină este sugerată de substantivul mag.

Vezi SURSE