Cu toții iubim vacanțele. Mai ales cele de iarnă, când un relaș la schi pare cea mai fericită formulă de petrecere a timpului. Destinația aleasă este Predealul, poate pentru că doar acolo am mai găsit cazare pentru mai multe persoane.

Deci iată-ne pornind la drum luni dimineața cu multe speranțe și mai ales dorința de a ne simți bine. Deși lucrurile păreau să decurgă bine, am ieșit relativ repede din București, drumul pe care în mod normal îl făceam în 2 ore, ne-a luat, în prima zi de vacanță, 4 ore și jumătate. Bară la bară de la Nistorești până la destinația finală, cu un mic respiro după Bușteni. Mai în glumă, mai în serios, prietenii mei se gândesc să o ia la picior de la Sinaia la Predeal, fiind convinși că vor ajunge în același timp cu cei automatizați. Și nu greșesc prea mult.

Al doilea șoc a fost chiar la Predeal, la pârtia de la Fulg de nea. Pur și simplu ne călcam pe picioare și pe … roți. Niciun loc de parcare nicăieri. Nici pe locurile special amenajate, nici pe marginea drumului. Multe mașini parcate aiurea, urcate pe nămeți de zăpadă sau lăsate în cele mai năstrușnice locuri și în cele mai neașteptate poziții.

Predealul, stațiunea sporturilor de iarnă, ar fi trebuit să fie un paradis pentru schiori. Cu toate acestea,  îți lasă un gust amar. Mergând pe străduțe de la Cioplea la pârtiile de schi am trăit strania senzație că sunt într-un alt timp, poate după cel de-al doilea război mondial judecând după gropile destul de adânci de pe drum. Aproape oriunde te plimbi în Predeal cu mașina, dai de câte o groapă, destul de urâtă, care ar putea avea consecințe devastatoare pentru mașină dacă să nu o vezi la timp. Iar străduța cu sens unic care ocolește hotelurilor de la pârtie este cea mai afectată.

Schiul  este un sport fascinant. La Predeal găsești echipamente de închiriat la prețuri rezonabile, ai teleschi sau telescaun ca posibilități de urcare, deși prețul este „dublat” de coada enormă la care stai. Doar time is money.

Pentru cei care nu schiază, orașul nu oferă prea multe locuri de distracție. Câteva localuri unde poți să mănânci, după ce aștepti jumătate de oră să termine cineva pentru a nu depăși 30% grad de ocupație. Nici în centru nu ne-a fost ușor să găsim loc de parcare. Locurile care aparțineau supermarketului erau limitate la 2 ore, iar cele libere erau ocupate. De… zăpadă. Zăpada pare personajul principal în stațiunea Predeal. Un personaj complex și cu o personalitate aparte. Și mai ales cu multă voință. Voința de a se afla acolo unde nu trebuie. Adică peste tot.

Cu toate acestea, ne-am simțit foarte bine. În primul rând fiindcă am plecat din București, apoi pentru că am stat mult în aer liber, am făcut sport și, mai ales, am petrecut timpul împreună cu prietenii. Nici măcar tradiționala, de acum, mască medicală nu a mai reprezentat o problemă. Nici măcar pe pârtie.

Întoarcerea a avut și ea inconvenientele ei. Predeal-Azuga, o oră și 45 de minute. Ascultăm din nou muzică, discutăm, ne dezmorțim picioarele pe lângă mașina care mai mult stă. Vremea caldă ne îndulcește amărăciunea. La fel și jazz-ul rafinat pe care-l ascultăm. Într-un final clacăm psihic și o dăm și pe teatru radiofonic. Evident, comedie – Pușculița de Eugène Labiche, înregistrată în ‘57 într-o interpretare de excepție.

După Azuga, traficul se rărește și putem băga viteză. De acum „drum drept și lumină”, cum spune Urania. Lumină mai puțin, căci între timp s-a întunecat. Gonim spre casă cu aminitrea unor zile plăcute de vacanță la schi și a unor gropi de neuitat.